Muzician multilateral, muzicolog şi profesor, Dan Voiculescu este un tehnician desăvârşit al artei sunetelor. Originalitatea stilului şi personalitatea artei sale sunt apanajul fiecărei piese compuse. Inteligenţa combinaţiilor sale, adânca meditaţie iese la suprafaţa tuturor opusurilor. Francisc Laszlo îl caracteriza: “un om civilizat, foarte conştient de valoarea sa, care cunoaşte şi respectă regulile comportamentului social, ceea ce în zilele noastre este o calitate tot atât de rară ca modestia”…, “el îmbogăţeşte filonul liric – contemplativ al muzicii româneşti contemporane, asumându-şi plenar riscurile aderării la postmodernism”[1]
L-am cunoscut pe Maestrul Dan Voiculescu la Festivalul şi Concursul Naţional de Interpretare a Liedului Ionel Perlea, Slobozia, ediţia a VIII-a, 1999, unde Domnia Sa se afla în juriu, iar eu participam la concurs. A avut amabilitatea să mă felicite şi să-mi încredinţeze Cerbul cu stea în frunte, care a devenit ulterior una dintre piesele mele preferate. Lied de mare ţinută artistică, Cerbul Maestrului înmănunchiază o expresivitate dusă până la sinteză pe o concentrare care tehnic vorbind, înseamnă transă. L-am prezentat în cadrul lucrării de doctorat, l-am cântat în peste 30 de recitaluri, de fiecare dată cu acelaşi succes la public, infirmând opinia conform căreia liedurile sale ar fi înţelese doar de muzicieni. Cântăreţul este cel care trebuie să-şi asume sarcina de a interpreta această muzică într-o stare de interiorizare profundă, prin exploatarea multiplelor sensuri şi încărcări ale cuvintelor, de aşa manieră încât publicul să pătrundă în sufletul compozitorului.
Muzica lui Dan Voiculescu este senină, mai ales în piesele dedicate corurilor de copii. În lied, cantată, operă, muzica instrumentală sau simfonică este meditativ, uneori tragic, adesea dramatic. Lucrările sale au meritul că în curgerea lor spre momentul finalităţii, tainic, se înseninează, ca o expresie fidelă a unui echilibru sufletesc regăsit. Culorile întunecate sunt străbătute de o discretă luminozitate, ca o limpezire după furtună. Poate de aceea ne dă senzaţia transpunerii muzicale a picturii barocului olandez în care se detaşează clar – obscurul de tip rembrandtian.
Poeţii preferaţi ai Maestrului, fie că este vorba de cor a cappella, fie de miniaturi vocal instrumentale sunt George Bacovia, Lucian Blaga şi Nichita Stănescu. De la linia melodică modală şi sciitura pianistică polifonică, foarte aerată, până la armonii complexe, expresive, într-un stil cromatic ce zdruncină echilibrul tonal de tip clasic, intuim polifonistul crescut la şcoala lui Sigismund Toduţă. Piesele sale relevă transfigurări ale folclorului din Ardeal, sensibilitatea compozitorului transpunând în fraze muzicale sentimentul elegiac al cuvântului dor.
Poetica lui Nichita Stănescu a exercitat o puternică influenţă asupra compozitorilor români contemporani, poate cea mai importantă între poeţii moderni. Tocmai de aceea, generaţia compozitorilor contemporani cu poetul este numită de Maestrul Doru Popovici, generaţia NichitaStănesciană. Unul dintre cei ce s-au încântat pe poemele lui Nichita Stănescu, şi nu o dată, este Dan Voiculescu. La ora actuală compozitorul are cel mai mare număr de miniaturi vocal instrumentale scrise pe versul nichitastănescian. Liedurile sale sunt poeme ale sintezelor, expresive în cel mai pur înţeles al acestui cuvânt. Prezentă în universul compozitorilor români din generaţia sa, metafora vocală – născută din dimensiunile conotative emoţionale ale cuvintelor asociate cu modulaţiile sonore – contribuie la interferenţa universului muzical cu cel poetic. Metaforele onomatopeice realizate prin Sprechgesang, glissando şi segmente vocalizate pentru scoaterea în evidenţă a plasticităţii respectivelor imagini dau măsura unui lied pe care te poţi desfăşura plenar din punct de vedere al deschiderii spre expresivitate. Muzica şi poezia nu se mulţumesc să coexiste, ci dimpotrivă se întrepătrund într-o expresie unică, relevând o minunată demonstraţie a interferenţei celor două arte. Cantabilitatea cedează adesea locul recitativului, ca-ntr-un poem desprins din vechile balade.
Dan Voiculescu nu alege texte vesele deoarece temperamentul său este mai aproape de meditaţia de un patos grav şi profund. Domnia Sa este cu adevărat marcat de istoria locului său de obârşie, Transilvania, şi mai cu seamă de momentele evului aprins pe care l-a cântat cu patos Nicolae Labiş. Avem în faţă un artist sensibil, personal, a cărui creaţie abundă de o nobilă forţă emoţională. Asemeni lui Jora, consideră cântecul conceput pentru voce – pian, cel mai autentic şi reprezentativ în ceea ce priveşte îmbinarea convingătoare dintre cuvânt şi sunet, de aceea nu a dorit să-şi orchestreze liedurile. Din punct de vedere tehnic, în pofida cromatismelor tematice, nu exclude o anume cantabilitate, pe care o armonizează cu textul abordat. Nu merge pe pulverizarea vocalităţii tradiţionale, ci pe o îmbogăţire a expresiei. Adâncindu-i muzica ajungem la concluzia expusă de Mihail Andricu: “Compozitorul profesionist trebuie să fie personal”. Dan Voiculescu şi-a găsit drumul încă de la primele creaţii. Nu şi-a schimbat stilul, ci a dorit să fie el însuşi – ceea ce a izbutit.
La ceas de amintiri vă fac părtaşii unui ultim interviu cu Domnia Sa, destinat a-i fi fost dedicat la cea de-a 70-a aniversare.
- Stimate Maestre Dan Voiculescu, al cui discipol vă consideraţi?
DV: Fiecare dintre noi suntem un produs al tuturor profesorilor noştri. Desigur că în cel mai înalt grad, îi sunt recunoscător Maestrului Sigismund Toduţa, care mi-a deschis ochii în privinţa meşteşugului componistic. Nu mai puţin datorez profesoarei mele de pian din Conservator, Doamna Magda Kardoş, precum şi profesoarei mele din copilărie şi adolescenţă, din Sighişoara, Doamna Julia Fritsch. I-aş nedreptăţi pe Max Eisikovits, Cornel Ţăranu, Romeo Ghircoiaşiu, Traian Mârza, dacă nu i-aş aminti în acelaşi context.
- Care este compozitorul care simbolizează pentru Dvs. Idealul, ţinta către care vă doriţi să ajungeţi? S-a schimbat acest lucru în decursul anilor?
DV: Aici, lumea spirituală de care suntem legaţi este şi mai amplă. Contactul prelungit cu creaţia geniilor componistice ale trecutului te face să doreşti a-i călca pe urme lui Bach şi Beethoven, lui Mozart, Schubert, Schumann, Brahms… când asculţi Enescu sau Bartok îţi spui că, neîndoios, aşa trebuie scrisă muzica. Dar marea problemă a creaţiei este că ea trebuie să reflecte timpul şi locul de provenienţă.
- Doriţi să ne împărtăşiţi impresii despre momentele cele mai importante în creaţia Dvs, dacă a existat vreo cotitură, dacă ceva din viaţa de zi cu zi s-a interpus între dorinţa dvs de a crea şi posibilitatea efectivă?
DV: Consider că e de datoria muzicologilor de a descoperi unele trăsături şi de a face departajările valorice asupra întregii mele opere. În ce priveşte dorinţa şi posibilitatea reală de a scrie mai mult, între aceşti doi poli s-au interpus mereu dragii mei studenţi, pentru care m-am pregătit continuu, de la care am învăţat mult şi care au fost foarte cronofagi…
- Aveţi o piesă despre care aţi putea spune că este cea mai iubită compoziţie a dvs?
DV: Lucrările noastre sunt ca nişte copii: n-avem dreptul să le (să-i) iubim inegal, chiar dacă observăm uneori împliniri mai rotunde. În graba timpului, noi gândim mai ales la viitoarele lucrări, mai puţin la cele ale trecutului. Nu pot spune cu mâna pe inimă că-mi este mai dragă opera Cântăreaţa cheală sau o Toccată de pian, vreun cor de copii (din circa 100), un anume lied sau o măruntă piesă din Carte fără sfârşit.
- Cum decurge propriu- zis creaţia la dvs: inspiraţie – scris, sau comandă – scris?
DV: Din toate aceste ingrediente câte puţin. Gradul de inovaţie al unei lucrări poate să se datoreze şi unei îndelungi gândiri, dar şi unei clipe fericite. Hindemith scria că nu crede în inspiraţie, ci numai în puterea de zămislire a unui spirit odihnit al unui creator aşezat dimineaţa la masa de lucru.
- Fiindcă sunteţi un compozitor care s-a aplecat adeseori spre acest atât de sensibil gen al muzicii, ce credeţi despre integrarea liedului românesc în context universal?
DV: Deoarece înglobează poezie şi muzică, liedul ar putea grăi oricărui ascultător despre sufletul românesc. Este însă mai mult decât o loterie intrarea în fluxul tiparului, imprimării radio, Tv sau pe disc. O piedică este traducerea textului. Iar una şi mai mare este lipsa de dorinţă a oficialităţilor competente de a face cunoscută cultura românească în lume. Totuşi, la răstimpuri apar surprize. De pildă, o muzicologă americană – Dna Paula Boire – s-a specializat în liedul românesc şi a publicat deja 3 volume substanţiale despre acesta. Se aşteaptă încă îndelung ieşirea muzicii româneşti ca ofertă internaţională.
- Stimate Maestre, aş dori să ne spuneţi câteva cuvinte despre gândurile încifrate în muzica Dvs.
DV: În funcţie de lucrare, mesajul se desprinde din spectrul tematic abordat, încadrabil în categoriile estetice, de la liric la dramatic, de la comic la tragic. Chiar şi în lucrările fără text transpar aceste elemente de conţinut. Altminteri, vreau să grăiesc semenilor şi urmaşilor, chemându-i la a fi mai buni.
- Văzute prin prisma ochilor autorului, ce ne puteţi spune despre trăsăturile caracteristice, particulare ale operei Dvs?
DV: Lucrările muzicale vorbesc de la sine. Probabil că există unele particularităţi melodice, cu subinieri ale aulodiei (în lucrările pentru instrumente de suflat, solo), celule extrase din folclor, stilizate la rang modern, armoniile îndrăzneţe dar încă inteligibile, diversitatea polifoniilor şi heterofoniilor abordate. Sunt resorturi ce ţin de muzicologie.
- S-a demonstrat că dacă poţi să-ţi focalizezi atenţia mai mult de o fracţiune de secundă pe o formă gând – ea se materializează. Cumva, creatorul depinde în concretizarea creaţiei sale, de intuiţia, fantezia, puterea de concentrare şi bagajul tehnic, emoţional şi cultural al celui ce-i expune publicului lucrarea. Ca interpretă de lied – unde universurile se succed cu intensitatea şi rapiditatea fulgerului – mi-am clădit o regulă proprie după care trăiesc o partitură, şi anume: Credinţa interpretului induce publicului certitudinea adevărurilor compozitorului. Prin prisma compozitorului, cum se vede această legătură?
DV: Importanţa interpretului nu mai trebuie dovedită. El trebuie sa fie foarte bine pregătit şi dornic de a stabili un contact psihologic cu lumea compozitorului. Un interpret poate ridica mult o lucrare sau o poate distruge, în unele cazuri, când nu-i înţelege mesajul şi nu dispune de mijloacele tehnice de realizare. Compozitorul mizează întotdeauna pe o decodificare justă şi pe o pronunţie clară a fiecărui fragment al lucrării sale.
- Cum vedeţi legătura interpret – compozitor? Ce aşteptări aveţi de la interpret, câtă libertate de mişcare îi oferiţi – sau vă doriţi să-şi ia?
DV: În funcţie de lucrare, se aşteaptă o mai mare sau mai mică implicare participativă a interpretului. Am cultivat şi anumite forme de muzici aleatorice, muzica descrisă în cuvinte etc., începând chiar de la piese adresate etapei formative a celor mai mici muzicieni. Un interpret care înţelege litera şi spiritul unei lucrări o va reda în condiţii credibile.
- Pentru a sintetiza într-o străfulgerare a clipei un crez de-o viaţă, Maestre Dan Voiculescu, cum aţi dori să fiţi caracterizat de cei din jurul Dvs?
DV: pe merit;
- cum aţi dori să se vorbească despre opera dvs?
DV: de bine;
- ce aţi dori să perceapă cel ce vă ascultă piesele?
DV: să fie perceput mesajul uman.
Bucureşti, 11. 10. 2009
Dr. Mirela Zafiri
[1] Laszlo, Francisc; Portret Dan Voiculescu, Revista Melos numărul 1 – 3, ianuarie – martie 2000, pagina
No. 14 plus minus 