Mirela Zafiri | No. 14 plus minus

“Întotdeauna am crezut și afirmat că moartea e o trecere spre ceva mult mai interesant decât ce trăim noi aici, spre ceva mult mai grandios, o contopire cu adevărul, cu marea energie universală, o reîntoarcere în Dumnezeu unicul- inteligența absolută și iubirea nemărginită. Având un crez atât de luminos, moartea nu mai pare un salt în neant, ci un pas înainte de care nu are sens să te temi, ci dimpotrivã, să-l aștepți cu interes”

… așa descria Mirela Zafiri marea-trecere in articolul “In Memoriam Gabi Oană” publicat în ediția din august 2011 al acestei reviste.

În această ipostază, jucând rolul principal din piesa “Marea Trecere“, am visat-o pe soprana Mirela Zafiri în orele anterioare momentului ultim, în noaptea de 25 spre 26 august. Era îmbracată într-o rochie albă și lungă, cu mâneci scurte și un croi care-i punea în evidență părul lung, negru și ondulat. Undeva la marginea unui oraș mare – putea să fie Timișoara după verdele si întinderea parcurilor – se plimba la trap într-o caleașcă albă și ușoară, trasă de doi cai năbădăioși.

Am fost foarte surprins sa o văd acolo, în acel acel moment, în acel parc. Cum era departe de locul în care mă aflam eu, nu avea cum să mă recunoască prin mulțime. I-am făcut semn cu mâna și am strigat-o pe nume dar nu m-a auzit. În spatele meu am avut impresia că aud vocea cuiva:

– Este soprana Mirela Zafiri. Mă mir să o văd deja aici! Abia peste o oră sau două urma sa înceapă acel … și vocea s-a pierdut în mulțime.

– Acel ce ? am întrebat – m-am întrebat – nedumerit.

Răspunsul nu a venit, nici nu avea de unde să vină caci nu era nimeni prin jurul meu.

Nu văzusem afișe prin oraș, nu auzisem nimic de la Mirela și nici de la alți prieteni comuni, cum că ar fi un spectacol în pregătire. Straniu, nu ? Un gând-bănuială mi-a încolțit în suflet. Am facut ce am făcut și am iesit undeva-cândva înaintea cailor.

– Liviuț, tu aici !? Cum de ai aflat de ultimul meu spectacol ?! Mă bucur tare mult ca ai venit să mă vezi.

– Ultimul tău spectacol ?! Nu pot să cred, refuz să-mi imaginez !

– Da, renunț la scenă. Pentru totdeauna ! Fac loc altora, mai tinere.

– Și ce planuri de viitor ai în continuare ? Cu ce energii îți vei hrăni sufletul ?!?

– Mă retrag la catedră, mi-am pregătit din vreme a doua carieră, doar știi. Mă voi așterne să-mi scriu cărțile, munca la revista. Nu-mi duce grija, nu mă voi plictisi nici o clipă .

– Ce se va întâmpla azi ? Unde și cand vei cânta ?

– Nu știu nici eu prea exact. Mi s-a pregătit o surpriză de proporții. Încă nu am aflat cum va decurge întregu program. Dar mă bucur deja, voi cânta pentru ultimă dată, voi râde, îmi voi trăi visul.

Vocea era veselă, de o exuberanță molipsitoare. Intonația din glas mi-a amintit celebrela invocație a Mirelei Zafiri, invocație adresată vietii … implorarea din interviul Oliviei Cristina Sima, Radio Romania International, septembrie 2011:

“Vreau sa trăiesc !

Vreau să trăiesc acest vis minunat !

Vreau să mă bucur de lumea muzicii !”

Valul de bucurie al Mirelei se revarsă cu dărnicie în spațiul din jurul ei, parcă ar fi fost acele trilurile de privighetoare din piesa “Je veux vivre”, piesă care a însemnat atât de mult în cariera ei artistică și care i-a adus nemumărate premii.

– Unde va fi spectacolul sau evenimentul ?

– Peste tot prin oraș, sunt mai multe puncte, pe alei, prin parcuri, prin piețe. Mă voi opri ici-colo, voi cânta, voi improviza, … am să văd. Azi mă las condusă de inspirație.

– Aș vrea să te ascult, să te vad. În ce punct din oraș să aștept trecerea ta ? Unde vei poposi mai mult timp ?

– Voi fi cu un convoi mare, nu cunosc în detaliu traseul dar ne vei repera cu ușurință. Vocea mea se va auzi de peste tot. Nu ai cum să nu mă găsești.

Și apoi cu un ton repezit și hotărat, aproape mânios:

– Mă duc să mă machiez. Te descurci tu, doar esti “băiat mare”! Urează-mi succes și trimite-mi energie. Azi am nevoie de energie … de multă, multă energie !

A întors caleașca, a dat bice cailor și s-a îndepărtat, cu părul lung și negru fluturând în vânt. Ropotul hotărat al copitelor de cal și ecoul fericit al vocii Mirelei, râzând, s-au auzit încă multă vreme peste pajiștile verzi ale parcului.

Curios, părea să fi intinerit în ritmul galopului. Totuși m-a cuprins neliniștea. Un gând-bănuială, ceva straniu și neliniștitor, îmi dădea târcoale.

M-am întrebat mirat:

– Cum se poate să nu știe artista Mirela Zafiri cum va decurge ultimul ei eveniment ? … mai ales că este unul de foarte mare anvergură !? Tocmai ea, care drămuiește totul pană la ultimul amănunt. Curios ! Nu-i așa ?!

După o vreme am văzut că mulțimea de oameni de prin parcuri se adună precipitat spre intersecția a două alei. Printre oameni, îmbracați acum sobru în negru, se ghiceau mai mulți cai cu spatele de un negru-lucitor, ca si cărbunele iar în urma lor era o caleașcă masivă. Procesiunea s-a oprit. S-a făcut o liniște adâncă. Mirela Zafiri s-a ridicat în picioare. Era îmbrăcată într-o mantie albă, lungă pină-n pămant, cu mâneci scurte. Părul lung, negru și despletit îi cădea pe ambii umeri.

– Liniște, liniște, acum se va cânta ! … a îngăimat o voce de femeie cu accente strident-neurotice.

Mulțimea a început să se agite cuprinsă de neliniște și să vocifereze ceva tulbure. Mi-a fost clar, nu e o atmosferă propice pentru cântat. Silueta albă din caleașcă a așteptat o vreme să se potolească murmurul din jur. Tensiunea devenea insuportabilă iar zumzetul oamenilor s-a metamorfozat în tânguială.

Un gest suveran cu mâna stângă a pus caleașca în mișcare. Fără să fi cântat …

La următorul punct, undeva pe o străduța îngustă întortocheată și întunecată din oraș, scena cântului-cel-fără-cânt s-a repetat. Din nou tăcere, muzica nu-și mai avea parcă rostul. Doar zumzetul tânguitor al mulțimii.

… Tăcerea,

fața total imobilă,

privirea fixată spre cer,

șuvițele de păr negru-despletit încadrând chipul ireal de alb,

… atunci am “înțeles” că acesta este un capăt de drum.

Când m-am trezit dimineața, m-am uitat în jurul meu. Orașul cu parcuri verzi din vis dispăruse. Eram într-o cabană, undeva-departe în creierii munților, izolat de civilizație, fără telefon, fără net. Chipul alb, șuvițele negre si privirea fixată spre cer ale Mirelei Zafiri le aveam însă proaspăt imprimate în spatele retinei. În acea zi, avea să mă urmărească năluca în hoinărelile mele prin munți. Oriunde întorceam privirea, vedeam imaginea chipului proiectată în formt mare pe panorama munților. Era ca un afiș enorm, alipit peste verdele întunecat al brazilor, monumental prin proporție.

Am refuzat să cred că acest vis-urât este un pod între lumi, între “lumea noastră” și “lumea de dincolo”. În subconștientul meu era o stare de alarmă, rămasă acolo, captivă-in-inutil. Nu puteam să accept conștient mesajul din vis, dar nici să mă eliberez de amintirea lui nu am știut. Sentimentul de neputință a fost atât de apăsător, încat nici să povestesc despre acest vis nu am putut … l-am refuzat.

– “Singurul lucru pe care aș putea să-l fac pentru Mirela Zafiri de aici, de la mii de kilometri departare, ar fi să-i transmit un gând bun, lumină … energia”, mi-am spus în sinea mea. Cu un fior am rememorat prima mea experiență de acest gen, transmisul energiei tămăduitoare dincolo de timp și de spațiu. În gând i-am mulțumit maestrei Mirela Zafiri care m-a inițiat în această taină.

Am ales un loc potrivit și un moment potrivit. M-am eliberat de toate celelalte neliniști. Prima încercare de transmitere a gândului-bun a eșuat imediat. Unda de energie s-a desprins din creștetul meu, a plutit o clipă prin eter. Undeva departe în zare am văzut-o atingând suprafața unei ape … moment în care undele clare de energie și oglinda metalică a apei s-au contopit. În acest moment s-a învolburat canalul de comunicare, s-a obturat total.

A doua și a treia încercare au fost la fel de zadarnice.

În marele meu optimism, am refuzat să accept-conștient mesajul visului. Am sperat că e doar o himeră, una dintre acelea care nu se va adeveri.

O zi mai târziu, în 27 august, am povestit – cuiva foarte apropiat – rezumatul firului epic al evenimentelor din vis, pentru ca apoi imediat să-mi strecor uimirea și neliniștile în uitarea din subconștient.

Abia acel telefonat din întâi septembrie – care mi-a “vestit oficial” trecerea-către-dincolo a sopranei Mirelei Zafiri – a fost în măsură să-mi confirme temerile și gândurile confuze.

Patru săptămâni mai târziu am depus patruzeci și doi de trandafiri albi pe undele Rinului, unul câte unul. Împreună au format un pod, un pod luminos, înșirat dincolo de timp și dincolo de spațiu.

Sincron – mulți prieteni dragi răspândiți prin toată lumea – au participat cu mintea și cu sufletul la ritualul de depunere a florilor, flori albe ca niște luminite aprinse printre valurile șopotitoare, șoptitor-muzicale ale Rinului. Prin gândurile-de-lumină i-au transmis Mirelei prețuirea pentru bucuriile pe care ea ni le-a dăruit nouă.

Bucurii create cu vocea, cu condeiul, cu gândul, cu prezența …

This slideshow requires JavaScript.

Liviu Crăciun

Germania

02 oct 2012