Locul de muncă prezintă o importanță capitală în viețile noastre. Motivul rezidă din caracterul său obligatoriu, pentru că dacă de la oricare altă activitate deținem dreptul nescris de a ne sustrage, atunci când vine vorba de serviciu, frecvența se impune categoric și indiscutabil. Unde mai pui apartenența-i la categoria acțiunilor de cursă lungă, de sute de mii sau poate milioane de kilometri, distanță pasibilă a fi parcursă până în clipa în care vom atinge vârsta legală de pensionare, sau poate chiar și ulterior, în situațiile în care speța circumstanței o permite.
Puţini sunt cei ce azi mai pot fi mândri că și-au desfășurat activitatea profesională într-un singur loc, nesiguranța și grija zilei de mâine constituind doar mituri cu protagoniști leneși, iresponsabili, necompetitivi, și nicidecum realități cu arie globală a efectelor, ce nu țin cont de nimeni și nimic, nici măcar de indicii performanței, ci doar de şansa fabuloasă a hazardului. Cu atât mai mult cu cât cifra de afaceri situată sub nivelul profitului scontat atrage cu sine reduceri de cheltuieli și implicit disponibilizări de personal, parțiale sau în totalitate atunci când falimentul este decretat. Desigur, nimeni nu este vinovat pentru aceasta. Chiar și reprezentanții clasei politice trebuie exonerați de orice culpă, singurii care au dreptul să îi tragă la răspundere fiind jurnaliștii. Atitudinea critică la adresa mai marilor zilei face parte din caietul de sarcini al profesiunii pentru care au optat. În plus de asta, și în pofida oricăror afirmații efectuate sub impulsul datoriei, jurnaliștii cunosc adevărul. Un adevăr dureros, în virtutea căruia toate partidele politice, chiar și cele aflate la guvernare, îndeplinesc statutul de umil subordonat prin raportare la liderul suprem și autoritar, dotat cu puteri discreționare ce îl plasează deasupra tuturor, regulile fundamentale ale jocului aparținându-i în exclusivitate: orânduirea socială. Atâta timp cât ea va dăinui în forma pe care o cunoaștem, cetățenii mapamondului vor rosti aceeași replică în clipa în care vor deveni protagoniștii de onoare ai sondajului de opinie dictat de chipul maladiv, cu semnalmente cvasicadaverice, al cotidianului. Eșantionul intervievat va atrage atenția asupra unei stări de fapt trecute parcă prin filtrul succesivelor clonări. Cine poate oase roade, cine nu, nici carne moale, vor decreta într-un final respondenții, fără a-și ascunde dezamăgirea în mrejele căreia au alunecat de mult prea mult amar de vreme.
Să fim oare adepți ai răzvrătirilor cu sens greșit și inutil, avizi să procurăm modele de pe meleaguri în care nu își găsesc locul? Să fie oare pretutindeni o singură Mărie cu altă pălărie, nițel poate mai chic decât a noastră? În atari condiții, cățeii occidentali cu colaci în coadă s-ar dovedi a fi metamorfoza amăgirilor gingașe, zămislite din credința nestrămutată în mai binele pasibil să survină mâine, poimâine, sau într-un viitor mai mult ori poate mai puțin îndepărtat. Speranța moare ultima. Până să își ofere însă dovada palpabilă a eficienței, migrarea spre noi și noi locuri de muncă devine o realitate cu care mare parte dintre cetățeni trebuie să se confrunte. Anumite conjuncturi pot îndulci paharul cu pelin, în situațiile în care reglementarea impasului ar beneficia de o rapiditate maximă, soldată strict cu schimbarea imobilului ce găzduiește desfășurarea activității, veșmintele reprofilării, incomode şi prin urmare susceptibile unor multiple ajustări, fiind situate într-un depozit de desfacere îndepărtat, lipsit de orice probabilitate de a intra vreodată în contact cu cei spre care am efectuat acum trimitere. Măcar atât. Măcar să existe posibilitatea exercitării profesiei alese de la început, chiar dacă decorul nu va fi la nesfârșit același. Neplăcerile iscate odată cu modificarea locației pot fi trecute cu vederea, mai cu seamă că te vei obișnui oriunde ţi se acordă posibilitatea de practicare a muncii care pe drept cuvânt te reprezintă.
Nu, nu am uitat că pentru fiecare dintre noi valorile diferă. Ba chiar din contră, mi-am propus să am întotdeauna în vedere acest aspect, drept pentru care am considerat imperios necesară făurirea unui zid durabil, la înălțarea căruia au luat parte cei mai renumiți meseriași, în scopul separării definitive de tentația împărțirii facile și în doi peri a sfaturilor, singurele preferințe și mentalități cu care într-adevăr pot garanta că mă aflu la curent fiind cele personale. Există totuși o profesiune ce beneficiază de maxima apreciere. Căci dacă în cazul avocatului pot fi ridicate obiecții cu privire la lipsa de apetență pentru desfășurarea activității într-un mediu de o austeritate glacială, în care feluritele infracțiuni, cauzatoare de pedepse mai mult sau mai puţin drastice se află pe ordinea de zi, iar dacă perspectiva antreprenoriatului înspăimântă atunci când vine vorba de factorii de risc pe care îi comportă, în cazul interpretului de muzică, opinia potrivit căreia avem de a face cu un meșteșug de 7 stele, asemuit traiului într-un complex hotelier de lux, cu o tratație ce beneficiază de atributele superlativului, primește valențe unanime.
Subscriu și eu acestui punct de vedere. Totalmente. Complet. 100%. Consider că oamenii a căror activitate presupune descifrarea și interpretarea muzicii, cu punct final pe atingerea pragului de excelență, au primit din partea ursitoarelor un dar de mare preț. Atu-ul primordial? Materia primă. Ce îndeletnicire ar putea fi comparabilă aceleia ce presupune utilizarea sunetelor, în perimetrul cărora ești suveran, dezvăluirea fațetelor mai puțin strălucitoare ale existenței, revelate din plin atunci când materii prime de altă factură se impun să fie exploatate, rămânând complet necunoscute? Modelarea sonoră în felurite ipostaze, concretizate în interpretări de filigran, poleite cu miresme fine și substraturi exprimate discret și elegant, atât de elegant încât desăvârșirea lucrării pe care meșterul compozitor a plăsmuit-o se produce instantaneu și fără echivoc, iată menirea de viță nobilă ce ți-a fost hărăzită. Aceasta fără să mai pomenesc de cea de a doua binecuvântare, căci, mesager al frumuseților nepieritoare în fața cărora chiar și Ileana Cosânzeana ar păli, beneficiezi de o locație a desfășurării pe măsură. Silențioasă, lipsită de orice stimulent perturbator ce ar putea să amintească de realitate, atent dichisită, purtând un aer de sobrietate amicală pasibil să activeze tuturor, ca printr-o vrajă, completul arsenal de bune maniere, în izbitor contrast cu cârciuma în care prostul gust şi lipsa de respect domnesc într-un regim totalitar. Spre cine fac trimitere? Evident, spre sala de concert. Proverbiala-i ospitalitate o determină să ne întâmpine cu brațele deschise. Prin urmare, nu trebuie să vă surprindă ceea ce urmează să vă mărturisesc, dovedindu-se de neconceput să nu recunosc că de îndată ce pășesc în interiorul său, resimt grandoarea unui templu sacru. Ajung să dau dreptate aceluia care a afirmat că raiul se află pe pământ, efectuând în sinea mea, de ori de câte ori asist la un concert, aceleași considerații. Mă gândesc la diferența covârșitoare, ca de la pământ până la cer, sau invers, puteți să o luați cum vreți, dictată de profesiunea de credință a interpretului și îndeletnicirile de antreprenor sau avocat. Căci îndeletnicirea te face să aștepți nerăbdător finalul de program, de săptămână, de lună, de an lucrător și implicit, concediul, pe când profesiunea de credință acționează taman de-a-ndoaselea. Nu te interesează nici concediul, nici finele de an, de lună, de săptămână ori zi lucrătoare. Motivația este extrem de simplă. Așa cum viața bate filmul, tot în același fel, fericirea provizoratului sfârşeşte prin a rămâne păgubașă în fața beatitudinii constante, generată de momentele care compun majoritatea covârșitoare a timpului de care dispunem. Nu ar avea nici un rost să petrecem concediul în cea mai exclusivistă destinație, dacă serviciul căruia îi datorăm perpetua frecvență nu ne suscită o adâncă mulțumire.
Desigur, lucrurile sunt discutabile. Există antreprenori și avocați de toată isprava, partizani cu orice preț ai dreptății, sau dimpotrivă, constructori de imperii financiare orânduite din piatră seacă și de la cea mai firavă temelie. Pentru ei, raiul pe pământ coincide crezurilor proprii, în același fel în care magia sălii de concert se dovedește total lipsită de ecou atunci când vine vorba despre o anumită categorie de interpreți. Inimile lor sunt tari ca piatra, drept pentru care spusele mele nu pot reprezenta în ceea ce îi privește decât, cel mult, o perorație idealistă, lipsită de sare și piper, de sevă și de conținut. Dar nu despre ei e vorba acum. Prezentele considerații mi-au fost inspirate de indivizii hărăziți pe de-a întregul menirii interpretative, indivizi pentru care activitatea permanentă în sala de concert chiar reprezintă raiul pe pământ. Fără exagerări, metafore, sau scopul vremelnicelor epatări.
Roxana Luiza Moldovan
No. 14 plus minus 