Câteva evenimente muzicale la sfârşit de 2012

Sfârşitul anului 2012 a fost bogat în manifestări muzicale diverse, concerte simfonice, vocal-simfonice, corale, Festivaluri de muzică veche, de muzică contemporană – şi, cu regretul de a nu fi putut participa la toate evenimentele,  voi menţiona câteva dintre acestea.

La final de noiembrie, mai precis intre 24-25 noiembrie 2012, la Cernavoda, a avut loc Festivalul Internaţional de Muzică Corală „Ioan D. Chirescu”, ediţia a XXXI-a, organizat de către Primăria Oraşului Cernavodă în colaborare cu Uniunea Compozitorilor şi Muzicologilor din România.  Festivalul este structurat, ca în fiecare an, în două secţiuni: o secţiune dedicată muzicii laice şi o alta dedicată creaţiilor corale religioase.

Ioan D. Chirescu ocupă un loc de frunte în galeria muzicienilor români, în tripla sa calitate de dirijor, compozitor şi pedagog. În fiecare dintre aceste domenii, care s-au întrepătruns în permanenţă pe tot parcursul activităţii sale, Maestrul a lăsat urme puternice, aducând contribuţii însemnate. Prin firea sa blândă, prin marea sa dragoste faţă de oameni, prin generozitate şi nobleţe, a trăit şi a creat manifestându-se cu modestia caracteristică doar marilor personalităţi. Muzica lui Chirescu răsună atât în sălile de concert, cât şi în cadrul bisericilor. Creaţia muzicală a compozitorului Ioan D. Chirescu trăieşte şi va trăi prin Festivalul Internaţional „Ioan D. Chirescu”  organizat la Cernavodă. Maestrul nu este uitat, pentru că marile spirite străbat veacurile” – afirmă Prof. univ. dr. Mariana Popescu, membră a Juriului.

Juriul Festivalului a fost constituit din personalităţi marcante ale muzicii româneşti: Irina Odăgescu, preşedintele Festivalului, compozitor, profesor universitar doctor; Înalt Prea Sfinţia Sa Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, profesor universitar doctor;Voicu Enăchescu, dirijor, Preşedintele Asociaţiei Naţionale Corale din România; Teodor Ţuţuianu, muzicolog, profesor universitar doctor; Constantin Arvinte, compozitor şi dirijor; Cristian Alexandru Petrescu, compozitor, conferenţiar universitar doctor, membru în consiliul director al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România; Grigore Cudalbu, compozitor, lector universitar doctor; Mariana Popescu, compozitor, muzicolog, dirijor şi profesor universitar; Valeria Ionescu, profesor, dirijor, preşedinte al corului Nicolae Oancea; Petre Ştefănescu, compozitor şi dirijor; Laura Mânzat, compozitor, redactor al Radiodifuziunii Române; Liliana Pispiris – fondator şi secretar general al Fundaţiei Marin Constantin; Alina Pârvulescu, profesor, secretar general al Asociaţiei Naţionale Corale din România.

În cadrul secţiunii destinate muzicii laice, au susţinut concerte Corul Trison (Şcoala populară de arte „Vespasian Lungu” din Brăila, dirijori – Prof. Marcica Lupu, Ştefan Lupu), Corul Camerata Danubii  din Călăraşi (dirijor: Diana Vieru Burlescu), Corul Nicolae Oancea din Bucureşti (dirijor: Marius Crucianu), Corala bărbătească Teodoxa a Arhiepiscopiei Tomisului (dirijor: Valentin Rusu), Corul Chernomorski Zvutsi din Bulgaria (dirijor: Valentina Georgieva), Corul Pastorala din Focşani (dirijor: Prof. dr. Dumitru Sandulachi), Corul Ioan D. Chirescu din Cernavodă (dirijor: Preot Dincu Anghel)

Secţiunea dedicată muzicii corale religioase s-a desfăşurat în Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena.

Au participat: Corala D. D. Botez din Bucureşti (dirijor: Prof. Eugen Kreiss), Ansamblul Patos din Bucureşti (dirijor: Prof. Petre Ştefănescu),  Corul Chernomorski Zvutsi din Bulgaria (dirijor: Valentina Georgieva),  Corul Divina armonie din Bucureşti (dirijor: Prof. Cristian Marius Firca), Grupul Bizantin Sfântul Ierarh Vasile cel Mare (dirijor: Marius Bostan), Corala bărbătească Cuvânt bun a Arhiepiscopiei Tomisului (dirijor: Gianin Cristian Oprea), Corul Ioan D. Chirescu din Cernavodă (dirijor: Preot Dincu Anghel), Corala Bărbătească Teodoxa a Arhiepiscopiei Tomisului (Dirijor: Valentin Rusu), Corul Plai Întorsurean din Întorsura Buzăului (dirijor: Prof. Tatiana Teaca) şi Corala Bărbătească Armonia a Arhiepiscopiei Tomisului (dirijor: Arhidiacon asist. Iulian Dumitru).

Câteva cuvinte despre Corala D. D. Botez din Bucureşti, dirijată de Prof. Eugen Kreiss şi în care şi semnatara acestui articol are privilegiul de a cânta de mai bine de 12 ani.

Corala D. D. Botez nu a lipsit, de 10 ani, la nicio ediţie a Festivalului Internaţional Ioan D. Chirescu de la Cernavodă, fiind corul care deschide, în virtutea unei tradiţii deja statornicite, secţiunea religioasă a festivalului. Drumul la Cernavodă (realizat şi de această dată în condiţii excelente graţie sponsorului nostru celui mai drag, AutoTrans Filaret) reprezintă de fiecare dată pentru Corala D. D. Botez un ritual presărat cu popasuri sacre şi îndeplinite şi de această dată cu inimă deschisă de către membrii corului – care – atenţie! au, cu foarte puţine excepţii, peste 60 de ani.

Ani de-a rândul, Corul a fost întâmpinat la Cernavodă de fostul primar al oraşului, domnul profesor Tiberiu Birda, care, arătând tuturor membrilor acestuia o profundă dragoste şi admiraţie, ne întâmpina cu câte o floare la intrarea în oraş. Tiberiu Birda a plecat dintre noi acum 3 ani, pierzându-şi viaţa în urma unui atac de cord survenit chiar la câţiva paşi de Primărie, lângă staţia de autobuz.  De atunci, membrii Coralei D. D. Botez vin în fiecare an la Cernavodă cu câte o floare şi o depun lângă crucea de fier ce-i păstrează amintirea.  Următoarea oprire are loc la Cimitir, unde suntem însoţiţi de soţia regretatului nostru prieten, pentru o slujbă de pomenire şi un cântec, cântat din tot sufletul – şi adesea printre lacrimi – convinşi fiind că Tiberiu Birda ne ascultă de printre îngeri.

Asociaţia Culturală D. D. Botez a fost înfiinţată în anul 1990 şi este constituită din 40 de membri, de vârste foarte diferite, marea lor majoritate având, însă, pete 60 de ani. O performanţă pe care mi-o doresc şi pentru mine, atunci când voi avea vârsta colegilor mei, când, sper, voi continua să cânt, asemeni lor! Formaţia D. D. Botez este condusă de Prof. Eugen Kreiss, dirijorul şi îndrumătorul grupului.

Activitatea Coralei D. D. Botez se întinde pe o perioadă de timp îndelungată, principalul ei obiectiv fiind acela de a  promova valorile culturii muzicale, atât în ţară cât şi în străinătate. Începând din 1990, formaţia a participat la numeroase concursuri şi festivaluri, susţinând anual aproximativ 30 de concerte, pe teritoriul ţării dar şi peste hotare, obţinând numeroase premii şi distincţii: la Karditsa (Grecia), Novysad (fosta Yugoslavie), Argos Orestiko (Grecia), Leipzig (Germania), obţinând importante distincţii şi premii. În afară de acestea, în fiecare an, de Crăciun şi de Paști, Corala D. D. Botez susţine concerte de muzică religioasă în biserici din Bucureşti şi din ţară, şi cu deosebire la Biserica Naşterea Maicii Domnului  din Bucureşti unde, în fiecare duminică, participă activ la serviciul religios. De asemenea, susţine concerte umanitare pentru căminele de bătrâni din Bucureşti.

Am dorit să amintesc toate aceste evenimente deoarece consider că sunt definitorii pentru spiritul acestei formaţii care, deşi cu greu găseşte un spaţiu de repetiţie (ar fi de notat că Parohul Bisericii Naşterea Maicii Domnului din Bucureşti, Pr. Emilian Stănescu, a permis corului să repete în biserică în intervalele libere dintre slujbe, chiar şi atunci când corul repeta cântece laice – iată un veritabil susţinător al culturii româneşti, ca şi predecesorul său, regretatul preot paroh Cezar Constantin Vasilescu) deşi niciunul dintre membrii săi nu este remunerat (ba aş spune, din contră, membrii coralei au sponsorizat cu generozitate anumite activităţi, cum ar fi concertele In Memoriam, deşi posibilităţile lor financiare sunt reduse) deşi timpul tuturor este redus şi deşi trăim vremuri în care cultura este mai degrabă sufocată decât sprijinită – găseşte în fiecare săptămână puterea de a continua.

Câteva cuvinte despre repertoriul promovat de Corala D. D. Botez: acesta este constituit preponderent din muzică românească; pe lângă compozitori consacraţi şi binecunoscuţi precum Danga, Chirescu, Lungu, Corala D. D. Botez a salvat de la uitare lucrări corale de o inestimabilă valoare, semnate de compozitori pe nedrept lăsaţi într-un con de umbră – precum Nicolae Georgescu sau Mihai Lupescu. Partiturile originale manuscrise ale acestor compozitori, păstrate în biblioteca familiei Kreiss şi în arhiva No14 Plus Minus în format digital sunt bijuterii muzicale care trebuie să circule cât mai mult, şi iată, acest lucru se întâmplă graţie concertelor Coralei D. D. Botez – dar pot fi preluate şi de alte coruri din România. Pentru informaţii legate de acest subiect, puteţi contacta Redacţia Revistei No14 Plus Minus.

Sunt onorată să adaug şi faptul că, de câţiva ani, Prof. Eugen Kreiss, dirijorul formaţiei, a compus mai multe lucrări corale, de o mare sensibilitate şi cu o grijă deosebită faţă de cantabilitate, de planul melodic, cu texte preluate din poezia românească laică sau religioasă sau din cuprinsul Sfintei Liturghii. Multe dintre lucrări s-au impus în repertoriul duminical al Bisericii noastre, cum sunt Tatăl nostru, Pre Tine Te lăudăm, Sfinte Dumnezeule, Ectenia Întreită precum şi o gamă largă de Chenonice (sau Concerte religioase) – Imn Fecioarei, Rugăciune, Arta de-a învinge, Aleluia) – lucrări scrise cu har, demonstrând un talent componistic autentic ce se adaugă celui de dirijor.

Salutul cald şi aprecierea tuturor membrilor juriului (transmisă prin prezentările  doamnei Irina Odăgescu şi domnului Voicu Enăchescu) din cadrul Festivalului Internaţional Ioan D. Chirescu demonstrează că efortul depus de dirijorul şi membrii Coralei D. D. Botez pentru promovarea valorilor muzicale româneşti nu este trecut cu vederea.

Închei această rememorare cu cuvintele unuia dintre cele mai îndrăgite cântece din repertoriul  Coralei D. D. Botez – Arta de-a învinge (muzica: Eugen Kreiss, versuri de Rudyard Kipling):

Să ai curajul să spui da,

Să ai curajul să spui nu,

Şi-n fiecare clipă grea –

Să ai curajul să fii tu.

Să poţi să crezi când alţii te înşeală,

Să te ridici când alţii te doboară,

Să poţi păstra ce alţii vor s-arunce

Să râzi chiar dacă sufletul tău plânge

Şi cald tu să rămâi – chiar dac-afară ninge,

Aceasta este arta de a-nvinge!

*

La Centrul Naţional de Artă Tinerimea Română  avut loc, între 17-18 noiembrie 2012, Festivalul Archaeus, ajuns în acest an la ediţia a XV-a. Înfiinţat în 1985 cu scopul de a promova cele mai diverse tendinţe şi orientări din muzica contemporană, format din Anca Vartolomei (violoncel), Rodica Dănceanu (claviaturi), Dorin Gliga (oboi), Ion Nedelciu (clarinet), Şerban Novac (fagot), Alexandru Matei (percuţie), Marius Lăcraru (vioară), Liviu Dănceanu (conducerea muzicală), ansamblul activează sub egida Uniunii Compozitorilor din România.

Au susţinut peste 300 de concerte în care au interpretat peste 550 de lucrări (multe dintre ele în premieră) semnate de 300 de compozitori români şi străini, în 80 de oraşe, în peste 100 de săli de concert din România, din întreaga Europă şi din SUA. Au participat de asemenea la numeroase festivaluri  şi evenimente muzicale internaţionale din Bucureşti, Paris, Viena, Salzburg, Budapesta, Geneva, Huddersfield, Berlin, Bonn, Köln, München, Hanovra, Copenhaga, Moscova, Lisabona, Sofia, Chişinău, Bratislava, Roma, Torino, New York, Cleveland, Washington etc. În paralel, ansamblul a înregistrat mii de minute de muzică pentru Societatea Română de Radiodifuziune şi pentru posturi de radio străine, ca şi discuri, casete video şi audio.

Au realizat coloana sonoră a peste 20 de filme de animaţie, documentare, filme experimentale etc. Repertoriul lor extrem de variat acoperă stiluri şi perioade muzicale diferite, incluzând muzica bizantină şi muzica contemporană.

Pentru activitatea sa, ansamblul a a fost răsplătit cu Premiul ATM în 1987, Premiul Criticii în 1991, Premiul Publicaţiei „Muzica Azi” în 1996, Premiul „Scores” în 1997.

Festivalul Archaeus a cuprins, anul acesta, două zile, propunând publicului două portrete componistice, o expoziţie de icoane tradiţionale şi lansări de carte.

Prima seară a fost dedicată creaţiei compozitorului Dieter Acker (1940-2006), compozitor de origine română (născut la Sibiu) şi stabilit în Germania; a studiat pian, orgă şi teoria muzicii cu Franz Xaver Dressler la Sibiu (1950-1958) şi apoi compoziţie cu Sigismund Toduţă la Conservatorul din Cluj (1959-1964). S-a stabilit apoi în Germania, unde a devenit profesor la conservatorul Robert Schumann din Düsseldorf şi ulterior la Hochschule für Musik în 1972, unde a predat compoziţia muzicală. A fost un prieten apropiat al Ansamblului Archaeus care, în prima seară a Festivalului, i-a interpretat trei lucrări: Septett nr. 1, Triaden şi Septett nr. 2. Tot în prima seară a avut loc vernisajul expoziţiei de icoane tradiţionale pe sticlă realizate de Raluca Jurcovan – artistă care, după finalizarea studiilor de regie de film, s-a dedicat picturii, cu talent şi dăruire.

Cea de-a doua seară a Festivalului Archaeus a fost consacrată compozitorului român Horia Şurianu; programul a cuprins lucrările Silogisme et Doute, Pantum Sonata, Rêverie Byzantine en canon (o lucrare excepţională) şi Difractions Brisées. Horia Şurianu s-a născut în 1952 la Timişoara, fiind absolvent al Conservatorului din Bucureşti, secţia compoziţie. Din 1983 s-a stabilit în Franţa, în prezent fiind profesor titular la conservatorul din Bagnolet și Massy și președinte laAssociation Culturelle d’Expansion Musicale, Paris.

Festivalul Archaeus s-a încheiat cu lansările volumelor Figuraţii şi fulguraţii, De Musicae Natura şi Mesaje de suferinţă de Liviu Dănceanu – prezentate de către Mihai Cosma şi de către autor.

***

Anul 2012 s-a încheiat cu Festivalul Meridian – Zilele SNR-SIMC, ediţia a VIII-a, excelent organizat, ca în fiecare an de către Secţiunea Naţională Română a Societăţii Internaţionale de Muzică Contemporană (Sorin Lerescu, preşedinte, Doina Rotaru, Carmen Cârneci, Dan Dediu, George Balint). În cele cinci zile ale Festivalului, publicul iubitor de muzică contemporană a putut participa la concertele susţinute de ansambluri precum devotioModerna, SonoMania, Clarino, Traiect, Archaeus, Mercury Quartet, Game, Profil, şi de alţi binecunoscuţi interpreţi – Ladislau Czendes, Bianca si Remus Manoleanu, Irinel Anghel.

Festivalul a fost presărat cu vernisaje de fotografie, spectacole multimedia şi lansări de CD.

Ansamblul Traiect a susţinut, în acest Festival, concertul aniversar la 30 de ani de la înfiinţare. La Mulţi Ani membrilor ansamblului! – Sorin Lerescu – conducerea muzicală, Geanina Săveanu-Meragiu – vioară, Georgeta Radu – percuţie, Viorica Nagy – violoncel, Alexandru Hanganu – flaut, Răzvan Gachi – clarinet, Andrei Podlacha – pian, Cătălin Bucerzan – trombon.

 

Mai multe despre formaţie puteţi citi urmând linkurile spre numerele precedente ale Revistei precum şi vizionând clipul de mai jos.

Mult succes tuturor compozitorilor şi interpreţilor în noul an!

Veronica Anghelescu

Concertul Coralei “Dumitru D. Botez” – Festivalul I.D. Chirescu, Cernavodă

Dumitru D. Botez, 107 ani de la naştere

Reportaj

Pe 10 martie 2011 se împlinesc 107 ani de la naşterea dirijorului român Dumitru D. Botez. Pentru mine, şi nu numai pentru mine, această aniversare nu este doar o simplă dată din istoria muzicii. De la vârsta de 18 ani, cânt în Corul ce poartă numele lui Dumitru D. Botez, dirijat de Eugen Kreiss, unul dintre discipolii săi cei mai apropiaţi. De aceea, m-am gândit că ar fi o ocazie foarte bună pentru a aduce un omagiu celui care a fost Dumitru D. Botez, o personalitate a culturii române, un adevărat „deschizător de drumuri” (fără a dori să utilizez expresiile consacrate ale limbajului de lemn, această sintagmă i se potriveşte lui Dumitru D. Botez din mai multe puncte de vedere pe care le voi ilustra în acest reportaj). Şi suntem datori să nu îl uităm.

Căutând date despre Dumitru D. Botez – în primul rând pe internet, am constatat că sunt extrem de puţine. Cine nu are acces la o bibliotecă de specialitate (cum sunt cele ale Conservatorului sau ale Uniunii Compozitorilor) – este foarte puţin probabil că va afla mai mult decât data naşterii, cea a morţii, şi informaţia concisă conform căreia a fost „un dirijor şi compozitor român”. Cu toate acestea, consider că Dumitru D. Botez nu este doar „un dirijor de pe timpuri”, cu care nu am fi avut, poate, nici măcar fotografii, dacă nu ar fi fost păstrate prin grija şi devotamentul soţiei sale, Cecilia Botez.

Către această doamnă mi-am şi îndreptat paşii în dimineaţa zilei de marţi, 8 martie 2011, pentru a afla mai multe date despre Dumitru D. Botez, unele inedite poate, pe care să le pot structura într-un material omagial pentru Revistă. Această întâlnire cu Cecilia Botez a reprezentat, pentru mine, mai mult – mult mai mult! – decât o banală întâlnire cu caracter jurnalistic-informativ. Îmi este greu încă să îmi stăpânesc emoţia pe care am trăit-o în cele câteva ore petrecute în compania domniei-sale, pentru a putea aşterne aceste rânduri, şi pentru a reda cât mai exact datele pe care doamna mi le-a împărtăşit cu atâta dragoste şi concizie.

Această întâlnire îmi va rămâne pentru totdeauna gravată în suflet. Cred că doar rareori, astăzi, ne mai este dat să ne întâlnim cu un suflet în care nobleţea sălăşluieşte până şi în gesturile delicate cu care atingem o foaie de hârtie.

Informaţiile pe care le-am putut obţine despre Dumitru D. Botez sunt cu atât mai preţioase cu cât soţia sa a păstrat chiar şi cele mai mici lucruri sau cuvinte care pot ajuta la conturarea personalităţii covârşitoare a dirijorului. De un mare şi esenţial folos – sunt paginile de amintiri redactate şi scrise la maşină cu multă grijă de Cecilia Botez – pagini care redau integral activitatea lui Dumitru D. Botez, cu toate detaliile, chiar şi cu relatările anecdotelor pe care le spunea, în pauza dintre repetiţii, coriştilor…

Dumitru D. Botez s-a născut la 10 martie 1904, la Roman, judeţul Neamţ. A trăit 84 de ani, trecând în nefiinţă la 5 octombrie 1988. A absolvit două facultăţi – un lucru pe care puţini îl ştiu despre el – urmând, mai întâi, cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, şi apoi cele ale Conservatorului din Iaşi. Printre profesorii săi s-a numărat şi celebra Sofia Teodoreanu (la Teoria muzicii) – fiica lui Gavriil Musicescu. În timpul studiilor la Conservator, a cântat un timp în  Cvartetul B (cvartet de coarde, numit astfel pentru că toţi membrii său aveau nume care începeau cu litera „B”) – Mircea Bude – vioara I, Dumitru D. Botez – vioara a II-a, Valentin Bude – violă, Gheorghe Bărbieru – violoncel. Fotografia datează din 1925.

O amintire din timpul studiilor, despre George Enescu (transcrisă de doamna Cecilia Botez în volumul nepublicat de amintiri). La Conservatorul din Iaşi a venit, odată, şi Enescu, şi ne-a cântat la pian o reducţie a Simfoniei a III-a de Beethoven, în versiunea lui, proprie. După ce am ascultat cu toţii concertul, Aspasia Burada, profesoară de pian la Conservator, s-a aşezat în genunchi în faţa lui şi i-a sărutat mâna, copleşită de emoţie…!

Fotografiile de mai jos îi reprezintă pe părinţii lui Dumitru D. Botez

În Bucureşti, Dumitru D. Botez a cântat o vreme în Orchestra Radio, la violă. Mai târziu, avea să afirme că, probabil, unul dintre motivele pentru care îi plăcea foarte mult să obţină o sonoritate catifelată a corului, se datora timbrului mângâietor al violei – a cărei amintire a păstrat-o toată viaţa.

În anul 1945, Dumitru D. Botez a fost numit dirijor al Corului Radio. Avea să conducă mulţi ani acest Cor, care a însemnat o experienţă crucială pentru cariera sa. Transcriu din caietul de amintiri câteva rânduri ce poartă subtitlul „Adevărata istorie a Corului Radio”.

Despre adevărata istorie a Corului Radio. Un Cor Radio exista încă de prin anii 1936-37, dar nu era un cor angajat, ci considerat drept colaborator al Radiodifuziunii române. Corul acesta era dirijat de colegul meu, Radu Botez. Şi era mereu alcătuit din acelaşi personal artistic, foarte bine selecţionat, având în jur de 40 de persoane. Cele mai multe din spectacole erau dirijate de Theodor Rogalsky şi, câteva, de Constantin Bobescu şi Ion Hartulari. Îmi amintesc, de pildă, că împreună cu acest cor, cu orchestra Radio de atunci şi cu câţiva solişti de asemenea bine selecţionaţi, s-au dat la Radio opera Freischütz de Weber,  Cosi fan tutte de Mozart şi multe operete. În 1940, acest cor a fost angajat ca formaţie permanentă, pe lângă orchestra Radiodifuziunii, dirijat tot de Radu Botez. În 1941, odată cu căderea guvernului legionar, corul a fost desfiinţat şi, pe baza unui concurs, a fost înfiinţat şi angajat un nou cor, care era de fapt acelaşi, pentru că, dintre toate elementele prezentate la concurs, acestea au fost, totuşi, cele mai bune. De data aceasta, însă, conducerea corului nu a mai fost încredinţată lui Radu Botez, ci profesorului Ion Croitoru, pe motivul că Radu Botez era un simplu „scripcar”. Dar ca să nu se uite, şi ca istoria să nu fie minţită, eu trebuie să arăt că Radu Botez mai condusese şi corul „Asociaţiei creştine a tinerilor” care, între timp, câştigase o faimă europeană prin multele concerte date cu mult succes şi mare răsunet, în multe ţări ale Europei. Ion Croitoru a condus noul cor Radio până în aprilie 1944, când, după primul bombardament american la Bucureşti, din 4 aprilie, SRR şi-a dispersat personalul artistic şi administrativ iar corul a fost din nou desfiinţat. Croitoru era un eminent profesor de muzică, un om de o bogată cultură şi de o frumoasă inteligenţă; ca dirijor, însă, era lipsit de temperament, iar repertoriul coral universal îi era aproape cu desăvârşire necunoscut, ceea ce, de altfel s-ar putea spune şi despre Radu Botez. În orice caz, ca dirijor, nu se situa la înălţimea lui Radu Botez. După terminarea războiului, începând chiar din toamna anului 1944, vechii corişti au început să bată la porţile Societăţii de Radiodifuziune, arătând prin vorbe şi memorii că desfiinţarea corului a fost nedreaptă şi ilegală. Corul era angajat la fel ca şi orchestra, la fel ca întregul personal al Societăţii. Chiar din punct de vedere juridic era o ilegalitate; mai mult decât aceasta, vechii corişti mai invocau faptul că dirijorul lor, Ion Croitoru, nu fusese şi el concediat, deşi corul nu mai exista. Tratativele vechilor corişti au durat mult până când conducerea Societăţii Radio a înţeles, pe de-o parte, punctul de vedere just al corului, pe de altă parte necesitatea existenţei lui, ca formaţie artistică. Corul a fost reînfiinţat. Data reînfiinţării lui ar putea fi fixată la 25 mai 1945. S-a pus, însă, problema dirijorului. Noul regim nu-l mai dorea pe Ion Croitoru. Întrucât Radu Botez condusese mulţi ani acest cor, coriştii îl cereau tot pe el, dar nici acest lucru nu putea fi realizat, pe considerentul politic cp Radu Botez dirijase corul sub regimul legionar, deşi el nu aparţinuse „Gărzii de fier”. S-a mai invocat şi faptul că Radu Botez, tip de boem, ducea o viaţă oarecum dezordonată, cu nopţi pierdute, cu neînţelegeri familiale, ceea ce îl punea deseori în situaţia de a lipsi de la repetiţii. Preşedintele sindicatului m-a propus pe mine, fără ca eu să fi ştiut ceva despre aceasta.  Lucrul acesta s-a petrecut în secret, eu nu am ştiut nimic, nu ştiam nici măcar că a fost reînfiinţat corul, şi chiar dacă aş fi aflat cea, nu aş fi îndrăznit să sper un asemenea lucru care, pentru mine, a însemnat totul, în viaţa şi în cariera mea. Am aflat despre propunere cu totul întâmplător. Mă chemase Gheorghe Danga să îi ascult corul, pe care îl conducea la Biserica Olari. Duminică dimineaţa, la orele 10, eram prezent acolo şi i-am văzut pe corişti, care nici nu mă cunoşteau, intrând şi urcându-se în cafas. Când, deodată, îşi face apariţia un bariton, din corul Radio, se numea Ieremia Alexandrescu, care cânta şi el în corul lui Danga. El s-a apropiat de mine, s-a înclinat cu respect şi mi-a spus: Bună dimineaţa, Maestre. Era prima dată când cineva mi se adresase în felul acesta şi am crezut că o face în bătaie de joc. „Bună dimineaţa! – i-am răspuns, dar de ce îmi spui aşa?” „Cum? Dumneavoastră nu ştiţi nimic?” – îmi spune el. „Ce să ştiu? Nu ştiu nimic!” „Dumneavoastră veţi fi peste câteva zile dirijorul nostru, al Corului Radio!” De la el am aflat cum s-au întâmplat lucrurile. Am avut, în clipa aceea, o foarte puternică emoţie. Corul a fost una din marile pasiuni ale vieţii mele! Am cântat în cor de la vârsta de 11 ani şi mulţi ani după aceea… Corul radio era un cor mic la ora aceea, dar de un foarte frumos potenţial artistic. Timp de o lună, am muncit din răsputeri pentru a pune corul pe linia de plutire şi pentru a înlătura unele deficienţe…

Dumitru D. Botez a avut, ca mulţi alţi artişti ai vremii, probleme cu regimul. Spre exemplu, pentru a nu se întâlni cu un oaspete de seamă din străinătate, a fost închis într-o cămăruţă din Radio, până când oaspetele şi-a  încheiat vizita… apoi, pentru vini închipuite (şi care mai de care mai hilare, am spune noi astăzi, dar care, la vremea aceea, puteau uşor distruge viaţa unui om) a fost dat afară din Radio şi i s-a interzis să mai dirijeze. În imagine, puteţi vedea transcrierea actului oficial prin care a fost schimbat din funcţie. Printre „acuzaţiile” care i se aduceau, se numărau unele de genul: tatăl său a fost director de fabrică; şi-a provocat colegii la întreceri; un astfel de om nu poate fi promovat la nesfârşit; el şi partidul merg pe drumuri ideologice deosebite; se extazia în faţa compoziţiilor de Brahms şi lua în derâdere cântecele de mase; oferea o interpretare mistică a anumitor lucrări; a criticat textul imnului pentru Stalin; a organizat coruri la nunţi; nu s-a adresat „Partidului” şi „Tovarăşului” niciodată; a făcut afirmaţia conform căreia corul este un templu al artei; are o atitudine smerită; a afirmat că „Nu are nevoie de specialişti”. (Oare câte vieţi au fost curmate şi destine au fost distruse pentru astfel de afirmaţii?).

Dar Corul Radio deja fusese format, prin munca sa asiduă. Iată ce spune în privinţa tehnicii de lucru cu corul:

În ceea ce priveşte tehnica de lucru cu corul, aveam o metodă anume. Cel puţin o săptămână, repetam câte zece ore pe zi, câte două ore şi jumătate cu fiecare grupă corală. După trecerea acestui interval, venea un altul, în care reduceam timpul de repetiţii la 6 ore pe zi, câte 3 ore sopranele şi altistele împreună, urmate de alte 3 ore, tenorii şi başii împreună. În sfârşit, când totul era filigranat, începeam ansamblurile, 4 ore pe zi, până obţineam cel mai perfect echilibru, sincronizare, etc. Aşa a fost realizat acel faimos Cor Radio pe care mulţi l-au uitat, acel cor în care 130 de corişti cântau ca unul singur, cor ce nu mai avusese pereche în ţara noastră.

A dirijat, de asemenea, şi Corul Filarmonicii ”George Enescu”; acest cor i-a prilejuit un alt  fel de experienţe şi posibilitatea abordării unui alt tip de repertoriu, oferindu-i satisfacţii profesionale înalte. Vorbind despre acest cor, Dumitru D. Botez dovedeşte o mare înţelegere a naturii umane şi, în acelaşi timp, face o cutremurătoare declaraţie de dragoste soţiei sale, Cecilia…

Corul Filarmonicii mi-a dat posibilitatea de a realiza un vast repertoriu. Cu el am avut satisfacţii de altă natură. Curând, însă, condiţiile de lucru au devenit tot mai grele, iar realizările din ce în ce mai slabe. În artă nu se poate face şi mult, şi repede, şi bine. Arta cere migală şi timp. Ori, tocmai asta-mi lipseşte mie aici. Şi nu numai aici. Ce-aş putea să le mai cer acestor oameni când, azi de dimineaţă la 8 au avut şedinţă sindicală, mâine la 8 – învăţământ politic, joi după amiază vor pleca să tragă două spectacole (în vederea zilei de 24 ianuarie), unul la Târgu-Frumos şi unul la Hârlău, iar duminică vor avea concert la Vaslui? Nu se mai poate nici măcar spune că „e greu de făcut artă în aceste condiţii”, ci, pur şi simplu, „că nu se poate face artă”. Şi totuşi, concertul de marţi seara trebuie să fie bun. Pentru cor, pentru public, pentru mine şi mai ales pentru tine, Cecilia, fiindcă, în ultimă instanţă, eu pentru tine dirijez…

După ce este „eliminat” de către Regim şi i se interzice să mai profeseze, la intervenţia mai multor discipoli ai săi, ajunge în fruntea corului Sindicatelor (CCS, cum era cunoscut pe vremuri). Repetiţiile extraordinare pe care le realiza aici au rămas încă întipărite în memoria multora dintre discipolii şi coriştii care au cântat sub bagheta sa. Puţin după aceea, îi este oferit un post de profesor la Conservatorul din Bucureşti, la catedra de dirijat. Este începutul unei cariere pedagogice strălucitoare, formând generaţii întregi de dirijori care a strălucit pe scenele româneşti şi nu numai. În fotografia de mai jos, Dumitru D. Botez dirijează un cor de sute de persoane, pe stadion.

Am auzit din mai multe părţi spunându-se despre mine că aş fi creat şcoala românească de dirijat coral. La acest lucru nu m-am gândit. Mai mult…când am fost numit la Conservator, nici nu ştiam ce trebuie să fac mai întâi. M-am bizuit doar pe experienţa mea – dirijam cor de la vârsta de 14 ani şi, cu ajutorul acelui minunat om şi coleg care a fost Gheorghe Kulibin, am înfiinţat prima programă analitică din România a unui curs de Dirijat Cor, programă care, an de an, a primit îmbunătăţiri până la forma ei de azi. Gândul meu a fost ca, încă din 1945, când am luat conducerea Corului Radio, să pot realiza o sinteză între şcoala corală rusă – tradiţie de la Muzicescu şi Ciolan, şcoala franceză – tradiţie de la Kiriac şi Chirescu, şi şcoala germană, tradiţie de la Dima şi Ciolan. În ce măsură am reuşit sau nu, las să o spună alţii.

Unii studenţi au terminat Conservatorul chiar în anul venirii mele la catedră, au lucrat cu mine doar câteva luni (Marin Constantin, Paul Paradencă), alţii au lucrat 2-3 ani (Emanoil Popescu, Anatol Coreaev) şi, în sfârşit, o întreagă pleiadă care a urmat cursul complet de cinci ani: Constantin Ungureanu, Florica Avramescu, Nicolae Niculescu, Lucia Pop, Nicolae Vicleanu, Silvia Giban, Petre Crăciun, Stelian Olariu, Ion Pavalache, Sabin Păutza, Aurel Grigoraş, George Grigorică, Doru Morariu, Fiorella Tica, Elena Vicică şi mulţi, mulţi alţii.

Despre activitatea sa componistică, nu sunt multe relatări. Ea a fost umbrită de marea sa pasiune, dirijatul coral. Dar nu trebuie neglijată. Dumitru D. Botez este autorul mai multor sute de lucrări corale care sunt incluse şi astăzi în repertoriile corurilor din toată ţara.

Am început să compun încă din Conservator, dar am scris din plăcere şi nu pentru a deveni membru al Uniunii Compozitorilor. Preocupările mele principale au fost vioara şi dirijatul. Intrarea în Uniunea Compozitorilor i-o datorez lui Theodor Rogalsky, care a făcut propunerea şi referatul. Odată intrat în rândurile compozitorilor, a trebuit să scriu şi am tot scris, mai mult piese corale, în jur de 200. Nu le-am numărat…

Pentru exemplificare, includ în acest reportaj o lucrare inedită a lui Dumitru D. Botez – singurul lied pe care l-a scris, pe versuri de Eminescu – „Şi dacă” – şi interpretat în primă audiţie de Emilia Petrescu.

Nu se poate încheia această istorie fără câteva cuvinte despre emoţionanta poveste de dragoste pe care Dumitru D. Botez a trăit-o alături de soţia sa, Cecilia Botez. Doamna Botez a urmat cursurile Conservatorului bucureştean la secţia Pedagogie muzicală (între 1947 şi 1952), fiindu-i studentă. Au trecut, însă, 22 de ani până când s-au reîntâlnit şi până în clipa în care povestea lor de dragoste a început.

S-au regăsit, pentru totdeauna, în anul 1974 – doamna Botez îşi aminteşte în detaliu ziua, de 6 aprilie, şi îmi arată fotografia în care, printre participanţii la un eveniment social, se găsesc şi ea şi Dumitru D. Botez. Este un lucru rar să poţi surprinde clipa întâlnirii dintre două suflete, să o imortalizezi într-o fotografie. Este şi mai rar, cred, ca două suflete să fie într-atât de mult legate şi să trăiască o astfel de dragoste, cum probabil le este hărăzită numai îngerilor. „Mi-aş dori ca toţi oamenii să trăiască aşa o poveste de iubire”, mi-a spus doamna Botez, strângând acea fotografie la piept, şi sufletul mi s-a cutremurat până la temelii.

Cu câteva ore înainte să moară, Dumitru D. Botez, pe patul de spital, avea să strângă mâna soţiei sale şi să o întrebe: „Noi când ne mai vedem?”

Nu aveau să se mai vadă vreodată. Pe 5 octombrie 1988, Dumitru D. Botez a închis ochii pentru totdeauna.

Cecilia Botez a realizat, cu migală şi dragoste, munca unui adevărat arhivar, adunând toate cuvintele rostite de Dumitru D. Botez vreodată, toate scrisorile  pe care le-a primit, toate scrisorile pe care ea i le-a scris şi la care el i-a răspuns, toate poeziile de dragoste care au presărat legătura dintre sufletele lor. Am rugat-o pe Doamna Botez să citească pentru noi una dintre poezii. Am reflectat mult dacă să editez materialul audio, dat fiind că frumosul câine al casei se învârtea pe lângă noi şi lătra vesel. Dar şi câinele face parte din această poveste, alături de fiecare lucruşor din poveste, alături de fiecare hârtiuţă pe care Dumitru D. Botez a atins-o cu vârful creionului, ea păstrând totul în vitrina minuţios aranjată din camera sa. Aşa încât am decis să nu editez materialul audio.

Mai multe manuscrise îşi aşteaptă editorul: Volumul de amintiri, redactat de Cecilia Botez, şi intitulat „Era sufletul meu”; un roman epistolar, cuprinzând scrisorile lor de dragoste, intitulat „noi când ne mai vedem?” şi mai multe volume de poezii. Eu cred că, împreună, putem face posibilă publicarea acestor materiale. La timpul potrivit, voi cere ajutorul tuturor cititorilor.

Trebuie să adaug, în continuare, anumite informaţii de cea mai mare importanţă pentru păstrarea amintirii lui Dumitru D. Botez. Tratatele sale de dirijat sunt, probabil, binecunoscute tuturor studenţilor de la secţiile de Dirijat cor academic ale tuturor Facultăţilor de muzică din ţară. Şi nu am întâlnit nicio altă carte dedicată dirijatului de cor care să nu cuprindă în bibliografie acest material esenţial.

La numărul 39 al bulevardului Schitu Măgureanu există o placă comemorativă dedicată lui Dumitru D. Botez, realizată tot prin eforturile doamnei Cecilia Botez. Vă invit să mergeţi să o vedeţi.

Şi, nu în ultimul rând, doresc să aduc la cunoştinţa cititorilor faptul că există un cor ce a fost înfiinţat în memoria lui Dumitru D. Botez, un cor ce îi poartă, aşadar, numele, după cum aminteam şi la începutul acestui reportaj – şi care activează şi în prezent, dirijat de Eugen Kreiss, unul dintre discipolii lui Dumitru D. Botez.

Corul „Dumitru D. Botez” are o bogată activitate concertistică, dar, aş spune, şi umanitară. Cred că este unul dintre extrem de puţinele coruri – dacă nu singurul! – care nu cântă pentru bani, deşi membrii săi nu mai sunt tineri şi existenţa este dură pentru cei care se află aproape de vârsta pensionării, după cum, vai, ştim cu toţii. Nu voi uita niciodată că, pe lângă concertele date pe scenele Conservatorului, Aulei Palatului Cantacuzino, Tinerimii Române şi altor instituţii din ţară şi străinătate (turnee ample în toată Europa), ei nu uită niciodată să meargă şi la azilurile de bătrâni, cu o floare şi un cântec. Prefer să amintesc aceste lucruri acum, şi nu altele (despre istoria acestui cor voi vorbi pe larg într-un reportaj viitor) pentru că ne apropiem de Paşti, şi aş vrea să cred că putem fi mai buni şi mai apropiaţi de cei bătrâni, şi de cei ce nu mai sunt, a căror amintire are nevoie de dragostea noastră la fel cum au nevoie şi cei care trăiesc.

Veronica Anghelescu