Mirela Zafiri – Comemorarea maestrului Dan Voiculescu, Saschiz, august 2010
Apariţia Broşurii intitulată ,,…Să ne Bucurăm… şi să ne rămână Bucuria !” ca un omagiu adus omului şi maestrului Dan Voiculescu la un an de la trecerea în eternitate, este un semn de mare preţuire pe care comuna sa natală, Saschiz, îl trimite peste timp celui ce a reprezentat-o cu cinste în pleiada marilor compozitori contemporani români. Iată că atunci când dragostea de frumos îşi dă mâna cu bunul simţ al românului, iar admiraţia pentru creatorii neamului nu este pusă sub obroc putem întâlni oameni de cultură cu diverse meserii reunindu-se să-l cinstească prin cuvânt şi faptă pe unul dintre ei, care a pornit prea devreme, “pierzându-se-n apus”. Se cuvine un cuvânt de mulţumire tuturor celor care au contribuit la realizarea acestei Broşuri comemorative, spre amintirea celui ce “a aparţinut şi a dat strălucire meleagurilor saschizene”. Titlul sună ca un testament al Maestrului pe care doamna Sechel Celita ni-l deschide, cu sprijinul Bibliotecii comunale Saschiz, a Şcolii Generale Saschiz, Casa de pe Deal, Primăria Comunei Saschiz şi Fundaţia Adept, făcându-ne părtaşi “chemării sale de a ne bucura şi de a trăi cu mândria că a existat şi că rămâne prin tot ce a creat un punct de referinţă în muzica românească contemporană, întărind convingerea că “arta a fost, este şi va fi cel mai mare tezaurizator al nemuririi!”
Un act de mare cultură, omagiul adus Maestrului cuprinde în cele 40 de pagini viaţa şi creaţia sa, amintiri legate de prieteniile copilăriei şi tinereţii, cuvinte ale apropiaţilor, legături de sânge – comorile maestrului – Irina şi Sara, şi consideraţii asupra urmelor trecerii sale printre noi, toate acestea împletite cu multă dragoste şi apreciere, ca pentru un Om ce a însemnat cu adevărat ceva pentru cei din jurul său. Las să curgă spre Domniile Voastre vocea celor ce s-au străduit să-l pomenească, selectând fragmente din interesantul material, ce ne dă măsura în care Dan Voiculescu, compozitor, muzicolog şi profesor şi-a înmulţit talantul cu care a venit în lume, măsura în care a realizat ceea ce şi-a propus, impactul pe care l-a avut asupra momentului cultural pe care l-a trăit şi nu în cele din urmă, omul modest, de mare caracter, ce a fost.
Sechel Celita – Dan Voiculescu, viaţa şi creaţia: ,,…să ne bucurăm…întorcându-ne uneori la visele din livezi, la murmurul gândurilor copilăreşti, la cerul senin de bucurii imaculate, la glasul izvorului şi şoapta pământului, la cântul grâului copt din părul mamei… ca să sorbim însetaţi din apa vieţii… şi să devenim … izvor !… şi a fost un ,,izvor” nesecat de bucurii… şi s-a bucurat, prins în zborul lui de pasăre măiastră învăţând să-şi întindă aripile peste lumea minunată a muzei muzicii, Euterpe, o lume ce dă suflet universului, aripi gândirii, avânt închipuirii, farmec tinereţii, seninătate senectuţii, viaţă şi veselie tuturor, înălţând sufletul către tot ce este mai bun, drept şi frumos…. cuvintele sunt mult prea puţine ca să poată cuprinde văpaia harului sfânt, cu care a fost înnobilat de Dumnezeu….
Un gând este prea răzleţ, ca să exprime puterea lui de a crea… un surâs poate fi trezit însă, prin miracolul armoniilor infinite, vibraţii limpezi, perle argintii, lumini şi umbre în jocul lor divin, mănunchi de raze într-un larg evantai cromatic al trilurilor neîntrecute ale păsărilor… aşa a venit pe lume, în a 20a zi a lui cuptor, 1940, cu un surâs nevinovat, copilul firav şi deosebit de sensibil, în apartamentul amenajat în incinta şcolii din Saschiz, judeţul Mureş, al treilea, al familiei Voiculescu, în alintul îngânat al mamei, dulce adiere, ca mai apoi, prin ani, visele-i să se ascundă în firescul clipei timpurii… S-a bucurat şi a crescut copăcel pe frumoasele meleaguri de baladă (cum îi plăcea mereu să-şi amintească), înconjurat de păduri de brazi şi stejari, semeţe străji ale cetăţii seculare saschizene, ale căror ziduri, rămase azi doar nişte melancolice ruine, ascundeau şi pe atunci soarele la fiece apus, în reflexe galbene, roşii şi portocalii, bucurând privirile trecătorilor şi localnicilor în dangătul clopotelor bisericilor care vesteau sărbători dragi sufletelor creştine, de glasurile zglobii ale copiilor la săniuş, la Lebran, de vocile feciorilor la colindat, în seara sfântă de Ajun de Crăciun, de cântecele, doinele de drag, de dor şi jale, de horele satului, animate de părinţii maestrului, eminenţi dascăli, mama învăţătoare, tatăl mulţi ani director al şcolii, modelând cu dragoste câteva generaţii de copii… Cum a fost timpul în stare să scuture stelele toamna ?… Cum a fost toamna în stare să ofilească aştrii pe cer?… Cum a fost cerul în stare să se clatine de trecerea timpului?… Cum a fost timpul în stare să treacă de tot ?… şi să păstreze doar amintirile ?….Amintirile maestrului Dan Voiculescu, ale lui Dănuţ cum îl alintau cei dragi inimii lui, au rămas în zborul fiecărei primăveri, undeva, printre copacii înfloriţi şi zidurile cetăţii de piatră sighişorene. S-a simţit atras de mic copil de forţa clapelor albe şi negre ale pianului, alături de profesoara lui, Iulia Fritsch, unde simţurile şi trăirile lui au rezonat şi s-au scăldat în priveliştea deceniilor creaţiei muzicale universale, de la Johann Sebastian Bach la Frederic Chopin şi Karlheinz Stockhausen… Anii de şcoală, de liceu, la Liceul de băieţi, promoţia 1957, l-au legat pe toată viaţa de foştii lui colegi şi prieteni de pe aceste meleaguri. După terminarea liceului a studiat la Conservatorul de muzică G. Dima din Cluj, cu nume de referinţă ale şcolii muzicale clujene, între anii 1958-1964: Liviu Comes la armonie, Sigismund Toduţă la compoziţie, Max Eisikovits la contrapunct, Cornel Ţăranu la forme muzicale, Gabor Jodal şi Wihelm Demian la orchestraţie, Gheorghe Merişescu şi Romeo Ghircoiaşiu la istoria muzicii, Traian Mârzea la folclor şi Magda Kardos, la pian. Continuă munca de perfecţionare la Staatliche Hochschule fur Musik din Köln, cu mari compozitori germani ai vremii: Kalrheinz Stockhausen şi Hans Ulrich Kumpert şi la Veneţia cu Virgilio Mortari, pasionat de muzică electronică şi alte aspecte contemporane ale artei muzicale. Parcurge, cu modestie rară, toate treptele ierarhice din învăţământul superior ca: preparator, asistent, lector, conferenţiar şi profesor universitar, la catedra de armonie şi contrapunct, la Conservatorul de muzică ,,G. Dima,, din Cluj. Din anul 2000 se mută la Bucureşti, predând în cadrul Universităţii Naţionale de Muzică (UNMB) susţinând şi cursuri de măiestrie, masterate şi doctorate în muzică, până la sfârşitul vieţii. A obţinut titlul de Doctor în Muzicologie şi Stilistică Muzicală în anul 1983, compunând şi studiind continuu, în dorinţa de a se desăvârşi pe plan componistic, dăruind iubitorilor de muzică, o bogată şi variată creaţie muzicală, adevărate repere muzicale şi artistice ale creaţiei muzicale româneşti contemporane, de la muzica simfonică, muzica de cameră, lieduri pe versurile marilor poeţi români, M. Eminescu, N. Stănescu, M. Sorescu, G. Bacovia, L. Blaga, până la cele 100 de coruri pentru copii, mărturii ale unui suflet candid, un veşnic nostalgic după anii copilăriei…. şi nu în ultimul rând, la opera de cameră “Cântăreaţa cheală” după Eugen Ionescu.
A publicat numeroase articole, studii şi recenzii în diverse ziare şi reviste de specialitate, atât în ţară cât şi în străinătate. A fost invitat la emisiuni de radio şi televiziune, susţinând conferinţe de referinţă şi prelegeri. În anul 1995 înfiinţează şi conduce Fundaţia
,,Sigismund Toduţă” sprijinind în acest fel valorile tinere în ascensiunea lor artistică. A fost membru al Uniunii Compozitorilor din România (UCMR) şi al Academiei Române. A fost decorat de-a lungul anilor cu Meritul Cultural Clasa a II-a, cu Premiul ,,Mihai Eminescu,, cu Premiul ,,George Enescu,, şi Premiul Academiei Române. Darul de a compune, cu apartenenţa epocii sale, a fost cea mai mare fericire a maestrului. A compus numai şi numai ceea ce l-a bucurat, inspirându-se prin propriile sale mijloace, fiind adeptul maximei: ,,Viaţa fără muncă, nu-şi are raţiunea sa”.
Muzica lui exprimă sentimente şi gânduri în formă inefabilă, armonie, echilibru, speranţă, credinţă şi cea mai de preţ, iubirea, expresia pură a unui suflet mângâiat şi nins de vise, pornite din trăiri intense, proprii unui lirism transfigurat în aspecte melodice şi armonii variate şi contrastante, scântei care au aprins şi întreţinut flacăra şi bucuria de a apropia sufletele într-o revelaţie mult mai înaltă decât orice înţelepciune şi filozofie umană.
În volumul lui de căpătâi “Carte fără sfârşit”, lucrare de sinteză a gândirii şi creaţiei sale, un univers spiritual şi muzical general valabil, răzbate dorinţa lui, ca iubitorii de oameni, de muzică, să-i perceapă mesajul: ,,vreau să grăiesc semenilor şi urmaşilor mei, chemându-i să fie mai buni” (interviu acordat sopranei Mirela Zafiri).
A sprijinit cu toate puterile creaţia muzicală autohtonă, fiind un mare admirator şi discipol al profesorului şi compozitorului Sigismund Toduţă, care i-a marcat întreaga creaţie şi viaţă. Păcat însă că destinul nu i-a oferit satisfacţie pe măsura eforturilor sale de a exprima imensa dragoste faţă de această artă, faţă de oameni şi locuri… El nu a simţit niciodată scurgerea timpului pentru că timpul i-a dat o mai minunată şi veşnică tinereţe – „tinereţe fără bătrâneţe,,!”
După această prezentare plină de admiraţie şi respect faţă de realizările Maestrului, urmează o serie de amintiri… strânse de inimoasa profesoară de muzică, dirijoare a corului de copii Toccatina, Doamna Celita Sechel, de la colegi şi prieteni de o viaţă, sau de la foşti membrii ai corului, în care rezonăm faţă de latura emotiv umană a celui comemorat. Secvenţele prezentate sunt doar o provocare pentru a citi tot materialul, spre a descoperi mai mult din omul care a dat profilul compozitorului.
“…amintiri:
- Toate întâmplările au un punct zero de pornire…
… Dan de atunci: genele moştenite îi asigurau o personalitate bine definită, având simţul proprietăţii, îşi îngrijea lucrurile, responsabil şi integru prin caracter, putea să se învingă pe sine şi îşi recunoştea greşelile. A putut rosti: iertaţi-mă. Aşa s-a dezvoltat o prietenie fără interferenţe profesionale. Doar că ne simţeam bine împreună şi încrederea era reciprocă. Comunicarea era deschisă. La baza prieteniei a stat probabil “încercarea”(nu întâmplătoare, cred eu) din toamna caldă 1947, când noi copiii nu ne simţeam ca după război, spre deosebire de părinţii noştri.
Milu Mârzea, Sighişoara
- Doiul deasupra capului …
A luptat cu toate fortele să înveţe, să se ridice prin propria-i muncă, şi a investiti tot ce se putea, trecând peste bucurii şi necazuri, lăsând moştenire marea bucurie şi pasiune faţă de
muzică, prin tot ce a creat.
Dima Ioan, fost coleg de liceu
- Să-i fie somnul lin şi cerul aproape
…din cls. a Va şi până la absolvirea liceului, am fost colegi ,,de suferinţă” la lecţiile de pian, la Doamna Fritsch…..
La şcoală, îmi amintesc că a fost un elev eminent, foarte modest, cu o puternică personalitate, îmbinând armonios studiul muzicii cu celelalte discipline şcolare. Deşi drumurile noastre au fost diferite, ne întâlneam în fiecare an, în ultima vreme, cu bucuria revederii, amintindu-ne de frumoşii ani ai copilăriei şi adolescenţei.
prof. Radu Agapie
- Dan
De copil a fost tare talentat dar niciodată nu s-a manifestat ca înfumurat. Era sensibil ca o mimoză şi participa sufleteşte la tot ce se derula în lume, adânc tlburat şi de partea frumoasă a vieţii pozitiv influenţat. Povestea această frumoasă şi adevărată ne arată că viaţa ta câteodată de curajul unui prieten atârnă şi recunoştinţa în memorie şi suflet ţi-o
face eternă.
Morariu Mircea
- Amintiri
Dan trata cu seriozitate toate obligaţiile şcolare sau pasiunile extraşcolare, în toată evoluţia lui fiind foarte perseverent şi exigent în primul rând cu el însuşi, ceea ce se transmitea şi celor din jur, colegi sau studenţi. A manifestat multă dragoste pentru oameni şi nu se sfia să declare la întâlnirile, ajunse anuale, cu colegii de liceu, “Vă iubesc”. De
fapt se realiza un feed back care exemplifica sinteza părintelui Cleopa prin expresia “dăruind vei dobândi”.
Stelică Larga
- Despre Dan Voiculescu…
Dan era foarte sensibil, foarte retras şi foarte politicos, …. nu folosea decât cuvinte frumoase şi noi râdeam de el că era prea cuminte. La fel a rămas şi mai târziu în liceu, un băiat înţelegător, care se purta frumos cu toată lumea, şi era foarte bine crescut.
Elena Medrea
- Consideraţii… Dan Voiculescu
am avut plăcerea să-l întâlnesc pe Dan cu diferite ocazii. Una a fost cu prilejul unei revederi cu colegii lui de promoţie de liceu la fostul lor liceu de băieţi, actualul Colegiu Mircea Eliade. Am organizat atunci o expoziţie de lucrări plastice lucrate în tehnica
colajului realizate de eleve şi elevi ai liceului, coordonaţi de mine, expoziţie apreciată de cei prezenţi, iar Dan Voiculescu a lăudat iniţiativa mirându-se totodată că în ziua de azi şcolarii liceeni mai pot fi capacitaţi să se aplece cu atâta sârguinţă spre frumosul artistic…
Acesta a fost profesorul, compozitorul, omul Dănuţ Voiculescu, a cărui plecare şocantă în eternitate a produs durere lăsând un gol imens între muzicieni şi regrete neostoite pentru familie, colegi şi prieteni.
Prof. Puiu Herţioga, Sighişoara.
- Un vis neîmplinit
Un fenomen de netăgăduit pe care l-am observat în viaţa mea este unul care apare în mod involuntar persoanelor care au copilărit în Sighişoara. Toti sighişorenii al căror destin a fost să trăiască pe alte meleaguri, au cunoscut nostalgia amintirilor din copilăria petrecută pe meleagurile Târnavei, drumeţiile şi jocurile din dealurile Breite, Wittenberg până la Brădet şi Lunca Poştei sau la întâlnirile în duminicile cu timp favorabil la Vila Franka. Nostalgia iernilor cu ninsori molcome care te îmbiau să schiezi pe pantele line de pe dealurile Şaeşului sau să alergi cu patinele prin oraş, pe vremea aceea fără maşini, sau la patinoarul oraşului. Însă cel mai mult, toţi acei “foşti”copii ai Sighişoarei nu uită prietenia care i-a legat pe toţi prin jocurile de o imaginaţie de basm desfăşurate pe zidurile bătrânei cetăţi medievale.
Aceste amintiri le depănam cu Dan Voiculescu, un suflet de copil sighişorean cuprins de această maladie a spiritului lui pur şi curat, maladie a dorului nestins faţă de zona şi fenomenul numit Sighişoara. Numai aşa se explică faptul că, în fiecare vară, fie şi numai pentru câteva zile sau poate chiar ore ale lui, Dan – compozitorul celor mai frumoase cântece pentru copii – se reîntorcea să-şi alimenteze inspiraţia muzicală de pe meleagurile care i-au conturat personalitatea, care l-au făcut să-şi formeze fiinţa extrem de sensibilă, plină de vibraţii armonice.
Dan Voiculescu era o personalitate distinsă. Era imposibil să treci pe lângă el şi chiar dacă nu-l cunoşteai, nu puteai să nu-i observi acel zâmbet permanent abia schiţat care apare doar la oamenii care s-au născut cu un har deosebit pentru a-i bucura şi pe semenii lor.
Mai trăiesc intens şi acum discuţiile din serile verilor trecute când Dan, conform tradiţiei venea la bunul lui prieten Milu Mârzea, prilej de a ne întâlni şi după lăsarea serii, după ce cortina nopţii întrerupea concertul păsărilor din grădina noastră. În liniştea binemeritată după o zi caniculară şi ostoită, cu un pahar de bere, povesteam cu Dan vise care s-au realizat şi care nu s-au realizat. Îmi aduc aminte nemulţumirea că nu a facut mai multe pentru oraşul lui…
Sighişoara trebuie să fie mândră că un Om cum a fost profesorul universitar şi marele compozitor Dan Voiculescu i-a aparţinut cândva.
Profesor universitar Dr. Dorel Moise, Universitatea de Artă şi Desingn Cluj Napoca
- Consideraţii… ,,un exemplu, purtător de steag”…
Elevul Dan Voiculescu a fost un tânăr dotat cu o inteligenţă deosebită şi o mare putere de muncă, foarte sârguincios, respectuos, respectat atât de colegii cât şi de dascălii lui, de la care a acumulat informaţii şi cunoştinţe valorificate mai târziu în cariera lui de excepţie. A îmbrăţişat şi cariera didactică, paralel cu cea artistică, reuşind să pătrundă în rândul elitei universitare, prin calităţile lui deosebite şi o muncă susţinută, cu nenumărate sacrificii. Sighişorenii se pot mândri cu o mare personalitate a muzicii şi culturii româneşti. Ca fost elev al liceului de băieţi, promoţia 1957, va rămâne un purtător de drapel şi un exemplu pentru generaţiile viitoare.
Prof. Poştoiu Târnoveanu
- Despre “omul” Dan Voiculescu,
Ne-am întâlnit doar de câteva ori în viaţă, dar în momente sfinte, înălţătoare, la slujba de pomenire a celor din neamul dânsului, plecaţi în veşnicie. De la prima întâlnire cu Profesorul şi compozitorul Dan Voiculescu, am avut senzaţia că ne cunoaştem dintotdeauna. Se spune că poţi mânca cu un om un sac de sare şi tot nu-l cunoşti. Cel despre care vorbim făcea parte dintr-o categorie de oameni aparte. Era ca o carte deschisă în care cu uşurinţă puteai citi, căci era scris cu majuscule, om dăruit de Dumnezeu cu har, cu talent şi cu nespusă bunătate. Părea vulnerabil la prima vedere, dar aflând tragediile prin care a trecut constatai, în pofida aparenţelor, că era tenace, perseverent, un luptător, un biruitor. Avea pe chip exteriorizat prea plinul sufletului său, în care zestrea înaintaşilor şi în special a vrednicilor săi părinţi era evidentă. Poate că tocmai de aceea se simţea obligat ca această zestre să fie cunoscută şi recunoscută de posteritate. Casa în care l-am
cunoscut este a familiei Costea, veniti şi ei tot de pe acele meleaguri care mustesc de istorie, de iubire de neam şi credinţă, oameni minunaţi care aveau doar două căi bătătorite: biserica şi câmpul. De pe acele locuri binecuvântate de Dumnezeu au venit de-a lungul timpului oameni providenţiali: folcloristul Gheorghe Cernea, neegalabilul Octavian Paler şi mulţi alţii care şi-au jertfit viaţa pe altarul satului românesc şi al valorilor netrecătoare ale acestuia, sate care au fost pepinieră creatoare de valori.
Spune-mi cu cine te însoţeşti ca să ştiu cine eşti, zice un vechi proverb. În ceea ce-l priveşte pe iubitul nostru Dan, a ştiut să-şi aleagă cu pricepere prietenii, dovadă că ei nu l-au uitat şi nu-l vor uita. Cel pe care îl omagiem, cel care a fost un om între oameni, lasă
în urmă o operă care îi face cinste, îl onorează şi care dovedeşte că a exista este o realitate, a fi însă este o demnitate, un har care te ajută să urci spre Dumnezeu în braţe cu neamul tău cel românesc şi creştinesc.
Preot Adrian Dobre, Sighişoara
- Consideraţii – o simplă coincidenţă sau mâna destinului…
E greu să vorbeşti despre cineva la timpul trecut când abia l-aicunoscut. S-a întâmplat să fie două evenimente importante, 700 de ani de atestare documentară a localităţii Saschiz şi sărbătoarea “Fiii satului” când am avut ocazia să-l întâlnesc pe dl. Dan Voiculescu.
Auzisem de dânsul, ştiam multe despre numele “Voiculescu,, era un nume de rezonanţă pentru saschizeni şi mai ales pentru şcoala din Saschiz, părinţii lui fuseseră printre primii şi cei mai respectaţi dascăli, dl. Voiculescu, tatăl, fusese mulţi ani directorul şcolii, au locuit în şcoală… DanVoiculescu venise însoţit de sora dânsului, Mariana, şi a fost
suficient să păşească în şcoală că amintirile au şi început să curgă: “aici era cancelaria, dincolo biroul lui tata, aici era bucătăria, acolo camera în care te-ai născut tu…”
Era bucurie, dar şi o undă de tristeţe… Să fi fost o simplă coincidenţă faptul că, nu cu mult înantea morţii, paşii l-au purtat în locul naşterii şi al copilăriei sale, sau a fost mâna destinului… Nu putem şti. Ştim însă că dl. Voiculescu a devenit amintire, dar o amintire vie atâta timp cât trăieşte în sufletele noastre…
prof. Socaciu Sofia, directoarea Şcolii Generale Saschiz
- Un model de urmat
Dan Voiculescu, unul dintre cetăţenii simbol ai Saschizului, născuţi şi cu sufletul alături de comuna Saschiz, ajuns pe cele mai înalte trepte ale valorilor culturale româneşti, nu poate fi decât un model demn de urmat atât pentru noi cât şi pentru generaţiile viitoare.
În asentimentul celor pe care-i reprezint, îi sunt recunoscător atât lui cât şi familiei de dascăli Voiculescu, pentru contribuţia la viaţa culturală şi spirituală românească din localitatea Saschiz.
Ovidiu Şoaita, Primarul comunei Saschiz
- Dan Voiculescu, saschizean
De câte ori este vorba despre o întrunire, fie de conţinut religios, fie o aniversare sau o comemorare, acolo se întâlnesc rudele, consăteni, prietenii, unii apropiaţi sau unii mai de departe, nu pot să nu-mi aduc aminte de cuvintele din Sfânta Scriptură ale psalmistului
David, care zice: “Cât este de bine şi cât este de frumos când fraţii sînt împreună”.
În vara anului 2009, în luna lui august care străluceşte atât prin frumuseţea darurilor bogate ale naturii pe care ni le oferă Dumnezeu cât şi prin sărbătorile religioase, trei la număr, care hrănesc şi înnobilează sufletul uman prin conţinutul lor şi prin participarea
acestora la săvârşirea lor, de sărbătoarea “Adormirii Maicii Domnului” sau “Sfânta Maria Mare” cum se spune în popor, biserica din Saschiz era plină de credincioşii parohiei noastre şi de alţi credincioşi care veniseră să participe şi la o altă sărbătoare, nereligioasă , ci populară, locală, care a luat fiinţă în urmă cu câţiva ani prin strădania d-lui primar Şoaita Ovidiu, şi anume “Fiii satului”. Conform obiceiului creştinesc, mulţi dintre români poartă nume de sfinţi iar când biserica cinsteşte ziua lor, aceştia îşi sărbătoresc ziua onomastică. După terminarea sfintei slujbe, mulţi dintre credincioşi au ţinut să o felicite pe d-na preoteassă la casa parohială, fiind purtătoare a numelui Sfintei Fecioare Maria. Surpriză: printre felicitanţi se afla chiar domnul Dan Voiculescu în persoană, împreună cu sora dânsului, d-na Mariana, din Arad. Desigur, au fost invitaţi la noi şi am servit masa de prânz împreună. Din puţinele discuţii purtate atunci, am aflat să dânşii sunt fii de învăţători ai comunei Saschiz şi s-au născut aici, în şcoala românească, unde au locuit împreună cu părinţii. Mare mi-a fost bucuria să aflu că acest fiu al Saschizului este un mare reprezentant al culturii româneşti, mare compozitor, mai ales pentru cei ce trăiesc în lumea inocenţei, copiii. Mare parte din cântecele pentru corurile de copii ce le auzim la radio sau la televizor, sunt compoziţiile domnului Voiculescu. Dumnezeu mi-a dat plăcerea de a locui în această casă parohială care este locul naşterii lui Ion Dacian, un alt vârf al culturii româneşti şi totodată locul unde l-am cunoscut pe domnul Dan Voiculescu. Este o mare mândrie pentru comuna Saschiz că aceşti iluştri domni sunt fii ai satului…
Preot paroh Nicolae Suciu
3. Toccatina
…armonii jucăuşe şi sprinţare închinate măriei sale micului prinţ – copilului, un univers care se descoperă sunet cu sunet, raze de soare în sărutul luminii păstrate într-o floare, o lume de basm, cu porţi fermecate şi chei împletite din raze curate, minuni ale lumii, plecându-şi fruntea, la zâmbet şi ochi cu lumina de stea. Aşa s-au născut peste 100 de cântece şi jocuri muzicale în mintea şi din mâna maestrului, dedicate cu multă sensibilitate şi rafinament ,,florilor” din ,,grădinile iubirii”. Una dintre culegeri “…Prin timp…” a fost dedicată Copiilor din Saschiz, din care corul de copii ,,Toccatina” (denumire inspirată din această culegere) a cântat pe diferite scene de concurs din ţară, aducând mici bucurii maestrului (chiar locul II, la etapa naţională, din 1989).
Memorabilă rămâne pentru unii dintre membrii de atunci ai corului, ziua de 13 iunie 1987, când corul ,,Toccatina” i-a adus maestrului Dan Voiculescu un neuitat şi emoţionant omagiu, la întâlnirea absolvenţilor fostelor licee de băieţi şi fete din Sighişoara, promoţia 1957 – o întâlnire de suflet cu cântecele sale, cântate cu mare
emoţie şi sensibilitate şi deosebit simţ artistic (se scria pe atunci în presă). O întâlnire între generaţii, marcate de timp, în care inimile noastre s-au oprit, ca să bată în acelaşi ritm…. “Vă mulţumesc încă o dată pentru gestul Dvs. fără egal, pe care l-aţi făcut întru sărbătorirea absolvenţilor de liceu de acum 30 de ani. Ca muzician, este o imensă bucurie să ştiu că, în satul meu natal, activează o formaţie atât de bine cotată la concursurile corale şi că în repertoriul său îşi fac loc şi piese pe care le-am dedicat copiilor. Fie ca gestul Dvs. nobil, care m-a impresionat profund, să se întoarcă înzecit în sănătate, bucurii,
fericire…” ne scria Maestrul într-o scrisoare din 19 iunie 1987.
Destinul a făcut ca ultimul său drum să treacă prin Saschiz, participând în 15 august 2009 la simpozionul organizat cu ocazia sărbătoririi a 700 de ani de la atestarea documentară a comunei de care a fost legat toată viaţa “…locul inconfundabil pe care-l are Saschizul şi Şcoala lui în inima mea…” – scria maestrul în aceeaşi scrisoare. La câteva zile, când încă
urmele paşilor săi mai păstrau ecoul vizitei nostalgice prin şcoala din Saschiz, însoţit de sora lui, Mariana, vestea incredibilă a dispariţiei sale a întristat zeci de suflete din comuna lui natală şi din Sghisoara, pentru că la 29 august, drumul lui prin această viaţă luase sfârşit – o trecere dedicată în întregime cu multă pasiune şi devotament, Muzicii. Cei
care l-au cunoscut şi îndrăgit “se vor bucura… şi vor rămâne cu bucuria amintirii”
Corul “Toccatina” alături de prof. Celita Sechel
- Despre… “Toccatina”
Îmi amintesc cu drag anii aceia de şcoală, clipele frumoase petrecute la repetiţii, competiţii, festivaluri. Mi se pare că am avut un noroc extraordinar că ne-am trăit copilăria şi am făcut lucruri normale şi naturale, exact aşa cum exprimă toate cântecele pentru copii ale maestrului Dan Voiculescu. A fost o plăcere şi o bucurie să le învăţăm şi să le cântăm – era ca o joacă, nu simţeam că muncim sau că facem un efort deosebit şi cred că lucrul acesta se vedea şi se simţea şi de către public.
Îmi amintesc şi ziua aceea când i-am făcut maestrului Dan Voiculescu supriza de a cânta la întâlnirea de liceu. A fost atât de emoţionant pentru toată lumea şi cred că ne-au rămas tuturor întipărite în minte acele momente unice.
Mă bucur că am avut prilejul să-l cunosc pe acest mare om şi compozitor, un suflet atât de mare şi distins, cum nu îţi este dat să întâlneşti de foarte multe ori în viaţă.
Andreea Paţa Sechel
- Toccattina… ce rezonanţă puternică avea numele corului nostru!
Doamne fereşte să lipsim de la vreo repetiţie – zic asta pentru că mergeam întotdeauna cu plăcere. Ce-i drept, avea şi dna profesoară Celita o dăruire către muzică… molipsitoare!
Primele deplasări la concursuri, premii la judeţ şi naţionale, recunoaştere, disciplină, emoţii, invitaţii în recitaluri… şi marele moment al întâlnirii cu maestrul Dan Voiculescu,
ale cărui piese le interpretam. Înaintea întâlnirii cu el ştiam că e saschizean, mai ştiam că îi vom face o supriză şi că trebuia să ne iasă perfect interpretarea. Sunt sigură că aşa a şi fost atunci. L-am revăzut după ani mulţi, în 2009, la Fiii Satului. Încărunţise… dar l-am recunoscut şi m-am bucurat să-i vorbesc… Cât de drag trebuie să-i fi fost Saschizul şi ce presimţire l-o fi îndemnat să răspundă chemării Fiilor satului?!
Primul lucru care-mi vine-n minte atunci când îi rostesc numele e de fapt o trăsătură a lui: privirea. Profundă. Cercetătoare. Uşor neliniştită, parcă. Ştia să asculte. Puteai fi sigur că eşti ascultat, ca om, cu adevărat, atunci când îi vorbeai. Şi asta nu-i puţin lucru.
Florentina Călugăr, Manager RECL Saschiz”[2]
Epilogul este scris de Celita Sechel, cu patos şi admiraţie, încheind o lucrare de mare suflet pentru un om ale cărui merite vor sta la loc de cinste între saschizeni, şi nu numai – Maestrul Dan Voiculescu înscriindu-se între creatorii ce duc numele de român în universalitate.
“În loc de epilog:
I. …În lacrima atâtor dimineţi de ieri… se naşte-n mod firesc o întrebare… Ce a lăsat maestrul, în amintirea devenirii sale?
Răspunsul este simplu: Porţi de lumină şi de suflet, imnuri în slava aromei codrilor de brad, statornicii de piatră, rod al devenirii miracol pur! Dând strălucire nemărginirii firii, seminţe zămislind în întruchiparea tumultului răsfirat cu sudoarea chipului mereu trudit
şi-n tâmpla-i înţeleaptă, udând rădăcinile înfipte adânc în lacrima atâtor dimineţi de ieri, sorbindu-şi forţa cu nesaţ din zarea necuprinsă şi albastră… Ce ar mai fi de spus ? Un ultim Gând? Dar nu de despărţire… căci el, Maestrul, rămane un Învingător prin a sa
artă.
II. Toccata fără sfârşit…
El nu mai ştie acum că timpul doare şi nici că dor cuvintele târzii… Cu ani în urmă se-ntreba nedumerit, împovărat pe nedrept de un destin necruţător, ducându-şi crucea resemnat, de fiecare dată, fără să-i facă pe cei din jurul lui să simtă durerea ce se cuibărise-n suflet, apăsată: de ce ne naştem ? de ce lumesc iubim… şi trebuie atât să suferim ?!… În drumul tainic către nemurire, o stea veghează cu limpezimea apei de izvor,
şoptind parcă pământului, fără sfârşire, ca să sorbim puternic, cu nesaţ de-nvingător, din apa vieţii şi să devenim… izvor… Toccata fără sfârşit, ce în neant renaşte din iubire, lăsată moştenire, cu iubire, nouă şi altor generaţii…
III. Mă-nchin în faţa acestui har divin, ce-alină şi exaltă dorul, iubirea şi durerea, metafore
de suflet, în armonii celeste care m-au învăţat s-ascult… să nu judec mult, ca să aud chemarea armoniei, izvor de bucurii nevinovate, lumină-n plină beznă, surâs în suferinţă, ce-aduce liniştea şi albul pur… şi mângâie şi tainica speranţă…şi să mai înţeleg că fără ea, lumea ar fi nefericită şi întunecată în apriga-i dorinţă de a învinge şi de a trăi din plin.
În mod banal s-ar putea spune că nu-i nimic nou sub soare… căci toţi ne naştem, trăim, creem iubind şi-ntr-un final… murim…dar el, maestrul, creaţie divină cu cele mai alese daruri, rămâne veşnic unic în felul său, vibrând în armonii celeste, ce-alină şi exaltă dorul, iubirea şi durerea…”[3]
Bucureşti, 08. 08. 2010
Dr. Mirela Zafiri
[1] Sechel Celita – Dan Voiculescu, viaţa şi creaţia, din Broşura comemorativă Dan Voiculescu, Saschiz, august 2010.
[2] Amintiri – din Broşura comemorativă Dan Voiculescu, Saschiz, august 2010.
[3] Sechel Celita – “În loc de epilog” din Broşura comemorativă Dan Voiculescu, Saschiz, august 2010.
No. 14 plus minus 