Mitul jertfei: Manole și Ana, Ana și Manole…
„Templul interior este plin de taine
şi în el nu îi este îngăduit niciunui
străin neiniţiat să se roage.”
Paracelsus
La baza oricărei culturi naţionale a stat dintotdeauna creaţia populară orală, singura cale de exprimare şi păstrare a tradiţiilor, sentimentelor şi năzuinţelor omului. Fondul folcloric românesc cuprinde şi un motiv cu semnificaţie estetică, puternic conturat atât liric cât şi epic. Iar pornind de la acest motiv şi dezvoltând ideea că opera de artă dăinuie şi după moartea autorului, cu atât mai mult cu cât nicio valoare nu se creează fără sacrificii, printre marile creații cu pondere universală se află Legenda meşterului Manole – o perlă de realizare artistică a oralității româneşti, ale cărei rădăcini se confundă cu originea Ţării Româneşti și cu intemeietorul ei, legendarul Negru-Vodă.
Descoperită de Vasile Alecsandri, balada Monastirea Argeșului a fost tipărita în 1852 în celebra culegere de folclor Poezii populare – Balade (Cântece bătrânești). Atât de puternică a fost intenția baladei de a acredita un adevăr și o valoare generală în legătură cu o experiență umană fundamentală – creația –, încât tema a fost preluată fără număr și în arta cultă. Iar dacă literatura cunoaște Meșterul Manole în viziunea lui Lucian Blaga, Octavian Goga sau George Călinescu, atunci în cazul muzicii poate fi lăudabilă proaspăta apariție a unei lucrări mai mult decât reprezentative – Tablouri epice „Monastirea Argeșului” – semnată de compozitorul Vlad Burlea.
Premiera absolută a creației la Sala cu Orgă din 18 ianuarie a fost una pe cât de potrivită în contextul sărbătoririi Zilei Culturii Naționale, pe atât de apreciată de publicul prezent fără număr. Pentru realizarea proiectului, susținut și de Institutul Cultural Român Mihai Eminescu la Chișinău, compozitorul a muncit necondiționat alături de Orchestra Naţională de Cameră condusă de maestrul Vladimir Andrieş şi Corul Naţional de Cameră, coordonat de Ilona Stepan, avându-i invitați și pe artiștii Valeriu Cojocaru (bas), Viorica Cheptănaru-Ţîcu (voce folclorică), Nicolae Jelescu (declamator), Anna Strezev (orgă), Inna Spînu, Maria Kionig și Leonid Koida (percuție).
La fel ca și în cazul operei-oratoriu Meșterul Manole de Sigismund Toduță sau a operei rock omonimă de Josef Kapl, compoziția vocal-simfonică a lui Vlad Burlea își regăsește izvorul inspirației în una dintre variantele îngrijite de mari literați ai arealului românesc. Libretul semnat de Valeriu Matei urmărește cunoscuta versiune a lui Vasile Alecsandri, care, pare-se, autorului îi este cea mai apropiată din punct de vedere spiritual. Deși primele concepții asupra unui opus care să trateze subiectul dramatic de jertfire în scopul creării au apărut cu peste douăzeci de ani în urmă, compozitorul și-a concentrat talentul și munca asupra lucrării abia în perioada ultimului an. Or, pentru a aborda o astfel de temă, se percepe o implicare fizică și morală profundă, care se acumulează numai odată cu trecerea timpului necesar în condițiile social-istorice potrivite.
Compoziție monumentală care pune în valoare una dintre cele mai frumoase legende ale patrimoniului cultural românesc și una dintre cele mai importante teme ale folclorului autentic – lupta între edificare și distrugere, cotidian și etern – Monastirea Argeșului dezvoltă în structura sa câteva dintre miturile esențiale ale acestuia. Subiectul în sine al lucrării este generat de o superstiție potrivit căreia, pentru a rezista, orice realizare necesită o jertfire. Mai mult, Vlad Burlea îmbină în lucrarea sa ipostazele de baladă și legendă a Monastirii Argeșului: baladă deoarece elementele descriptiv-lirice sugerează un poem narativ, care dezvoltă un subiect fantastic și prezintă un erou al cărui destin este, puțin spus, impresionant; legendă – întrucât se explică, într-o viziune populară, apariția unui monument de arhitectură – biserica mănăstirii de la Curtea de Argeș, zidită sub domnia lui Neagoe Basarab, între anii 1512 și 1517. Coeziunea acestor două variante de percepere a materiei prime este una desăvârșită în cazul opusului vocal-simfonic cu trăsături de oratoriu și cantată, realizarea căreia se datorează în primul rând concepției și tehnicilor componistice, organologiei și interpreților. Or, în contextul polistilistic propus de autor, importanță majoră se acordă fiecărui moment sau motiv tematic din operă, instrument din partitură – orga, simandra, timpani, tam-tam-ul, harpa sau orice alt instrument cu coarde -, și de ce nu, vocilor din cor sau cele ale soliștilor.
Meditatie pe tema creației si a condiției creatorului, conținutul Monastirii Argeșului se împarte în trei tablouri epice, fiecare cu un debut rostit de declamator – TI.1. Negru-Vodă și meșterii, 2. Locul blestemat; TII.1. Lucrul zidarilor, 2. Visul lui Manole; TIII.1. Venirea Anei, 2. Zidirea Anei – și un epilog, care implică momentele subiectului, desfășurate pe o suită de motive muzicale și poetice în egală măsură: căutarea, surparea zidurilor, visul, jurământul, sacrificiul, metamorfoza. Punctul culminant este motivul zidirii treptate asupra căruia autorul insistă până la detaliu. Vlad Burlea dovedește o deosebită tărie de caracter, descriind muzical imaginile în care Manole își învinge durerea și începe s-o zidească. Drama sufletească se adâncește, dar cel care va învinge este artistul. Rând pe rând sunt ilustrate forța mistuitoare și focul creației, inocența Anei și acceptul ei de a fi zidită în timp ce invocă, pe rând, durerea trupului, plânsul copilului pe care-l poartă-n ea și sfârșitul pe care și-l presimte, căci în cele din urmă își dă seama că este condamnată. Manole, Manole, meștere Manole, zidul rău mă strânge, copilașu-mi frânge, viața mi se stinge rostește retoric vocea folclorică, iar în Epilog (care, de fapt, nu există în versiunea lui Alecsandri), compartimentul în care autorul a reflectat profund percepția contemporană a realizării, pe fundalul strigătului Anei Manole, Manole! corul ajustează cele întâmplate în baza unor reminiscențe:
Pe Argeș în gios, într-un loc frumos
falnic se arată monastire-naltă.
Dar când vântul suflă printre cruci și turle
se aude-un geamăt, un oftat sau urlet…
Nimeni nu-nțelege, nimeni nu pricepe
ce poate să-nsemne acest suflu rece.
Dar iubirea mare în ziduri zidită
nu are iertare și nici alinare…
Drd. Natalia CHICIUC, muzicolog,
Academia de Muzică, Teatru și Arte Plastice din Chișinău
No. 14 plus minus 