Incursiuni cu melomani

 

Muzica, prin natura ei, are puterea

de a exprima absolut orice.

Igor Stravinski

 

 

Când o apuci pe un drum, e imposibil să nu dai şi de alţii.

O frază din prefaţa cărţii „Către noi înşine. Dumitru Constantin- Dulcan în dialog cu Stela-Maria Ivaneş şi Constantin Ivaneş.” (Eikon, 2010). Cu experienţa vieţii, îţi dai seama că vorbele astea sunt perfect adevărate, că ele, spun de fapt într-un alt fel, ceea ce sociologii şi psihologii au spus dintotdeauna: există o uimitoare nevoie de social a fiinţei umane. Altfel spus, e nevoia de a fi împreună, tu, eu, noi cei care împărtăşim aceleaşi valori. Când e vorba de muzică, vrând-nevrând, facem apel la un termen care de vreo câteva decenii circula mai întâi în limbajul criticilor şi transmis apoi – considerându-se inspirat – iubitorilor unui anumit gen muzical. Care iubitori nu se mai numesc aşa ci fani. E mai chic, nu-i aşa?

Fanul, însă, e altceva decât un iubitor de muzică. Cuvântul e mai mult decât elocvent: venind de la fanatic şi mulţumindu-se cu abrevierea pe care o ştim, duce cu gândul, tocmai din cauza originii, la ceva patologic: oricum o fi, oricum ar cânta, orice ar face, eu, fanul, sunt alături de X. Criteriul valorii cade, ori tocmai asta nu doreşte un iubitor adevărat de muzică. Pentru el, criteriile esenţiale ale unui artist adevărat sunt valoarea individuală, modalitatea absolut personală de a transmite emoţia şi bucuria muzicii şi câte altele, inefabile, toate, – elemente care duc cu gândul la ceea ce ştim cu toţii, la muncă şi neodihnă. Iată aşadar, care sunt calităţile în faţa cărora e nevoie a se depune reverenţa recunoscătoare de talent, ofranda supremă a melomanului.

Invitaţii Incursiunilor cu melomani sunt, cu toţii, ascultători pasionaţi, foarte exigenţi, cu ei înşişi mai întâi, dar şi cu ceilalţi. Nu spun lucruri mari afirmând că de gândurile şi consideraţiile lor nu avem a ne îndoi: pasiunea pentru muzica de calitate a fost şi este raţiunea vieţii lor, pur şi simplu raţiunea de a fi.

*

Sergiu Alex pentru Iosif Viehmann: Pepi Viehmann (nimeni nu-i spune Iosif, nici nu ştiu că au acest prenume), se arată, de fiecare dată, reticent a vorbi despre sine. De aceea, spun eu ceva despre el. Nu-ţi vine să crezi! Pepi a împlinit 85 de ani! Timpul, se spune, se îndrăgosteşte de unii oameni. Ei bine, el este unul dintre ei. Vârsta aceasta, la el, nu se vede: este o apariţie care pur şi simplu uluieşte. Vezi în faţa ta un tip jovial, de o extremă amabilitate, gustând cu o nedisimulată plăcere umorul fin al altora şi egalat, rapid şi suculent, în aceeaşi notă, de Pepi. Inegalabil combinator de excursii pentru savanţi, pentru studenţi, pentru prieteni, pentru oricine, şi afli de la el, într-un minut de la prima cunoştinţă, că-i place jazz-ul. El pronunţă „djázz”, deşi atunci când, alături de Stan Bucur, realizam – tot la Radio Cluj – Panorama Jazz, îl convinsesem să pronunţe ca americanii, ca acasă la ei, adică: „dzjéz”….Pepi Viehmann este un spirit tânăr şi vivace pentru care a fost şi va fi un permanent swing, cântat până la extaz de un bigband existenţial.

Doru Stoica: In ce mă priveşte, aş spune că am îndrăgit muzica de când mă ştiu. M-au fascinat sunetele acordeonului şi ale chitarei şi, odată ajuns elev al Şcolii populare de artă din Oradea, am făcut cunoştinţă cu arta interpretării şi instrumentele, cu meşteşugul compoziţiei. Nu m-am specializat ulterior în muzică, dar dragostea pentru ea mi-a rămas întipărită definitiv în suflet. Ador muzica lui Vivaldi, Haydn, Schubert, Chopin sau Mozart, iar dintre muzicienii contemporani, îi am la inimă pe Rick Wakeman şi Yanni.

Cristian Mureşanu: Aş vrea să mă consider un audiofil, care în intenţiile mele de a face o scurtă descriere, înseamnă un meloman care îşi construieşte şi apoi adaptează permanent instalaţia de redare a sunetului în funcţie de muzică. Această legătură dintre muzică şi electronica audio a început de foarte tînăr. Am urmat 7 ani un liceu de muzică dar profesia de interpret nu era pentru mine, aşa că am devenit un ascultător şi comentator profesionist, realizînd 15 ani emisiuni radiofonice cu muzică de film şi new age. Pot spune că muzica mi-a însoţit paşii în viaţă în permanenţă, pornind de la sintetizatorul de sunete şi maeştri acestuia precum Klaus Schulze şi Tangerine Dream, cristalizîndu-se treptat spre forme tot mai complexe de new age şi în prezent bucurându-mă mai ales de un neoclasic destinat a ilustra pelicule cinematografice. Muzica a fost şi este ingredientul meu zilnic, medicament, prieten nedespărţit, hrană pentru minte, corp şi suflet, este mai importantă decît filmul şi o ascult ore în şir, atât în profunzime cît şi făcând numeroase alte activităţi: ea e aceea care îmi oferă stabilitate şi inspiraţie. Muzica este o energie, o emoţie descriptivă şi transmisibilă. Eu exist deoarece există muzica.

Sergiu Alex: Muzica, zeiţa care umple, cu harul ei, zi de zi, spaţiul nostru interior. Câteva crochiuri cu tuşe mai mult sau mai puţin îngroşate, despre starea de fapt. Suntem la început de mileniu şi nu avem perspectiva istoricului pentru care câţiva ani sunt o cantitate neglijabilă ce nu poate aduce concluzii definitive. Totuşi, se pot observa efecte ale deceniilor din urmă ce continuă şi azi, se pot vedea tendinţe, unele benefice dar altele de-a dreptul îngrijorătoare. Să încercăm câteva explicaţii pentru filele unui posibil dosar…

Pepi Viehmann: Eu aş comenta ceva apropo de cuvântul „fan”. Ei, fanii, sunt amatorii, în senul că „ se dau în vânt după…”, ei sunt pasionaţii, şi nu posedaţii… Se foloseşte mai mult în muzica uşoară şi de jazz şi o spun sus şi tare, acestora, fan-ilor, nu le lipseşte criteriul valorii.

Doru Stoica: Referindu-mă strict la subiect, aş spune că efectele deceniilor trecute se fac resimţite şi astăzi, iar dintre tendinţele benefice aş aminti influenţa pe care o singură piesă – Yesterday a formaţiei The Beatles a avut-o asupra unei întregi generaţii de muzicieni. Acestei melodii, aflate în repertoriul a peste 3000 de interpreţi şi orchestre (inclusiv solişti de operă şi mari ansambluri simfonice) i se datorează apariţia unor curente precum rock-ul simfonic, jazz-ul simfonic sau new clasicul. Cât despre celelalte tendinţe, cele care îngrijorează, cred că se nasc din cauza unor muzicieni care doresc să epateze, să şocheze cu orice preţ. Şi, în goana lor după profit, cei ce girează industria muzicii îşi au şi ei partea lor de vină, promovând din motive exclusiv financiare mult, prea mult balast muzical.

Cristian Mureşanu: Creativitatea compozitorilor consacraţi, a geniilor vremurilor noastre din anii ’90 pare să fi ajuns la un nivel de saturare. Deşi continui să admir tot ceea ce apare sub numele lor, totuşi trăirile mele nu sunt decât rareori amplificate de o anumită nuanţare şi dezvoltare tematică pe care uneori o aştept de la ei. Ascult Tangerine Dream şi nu trebuie nici măcar să ştiu că sunt ei deoarece vei recunoaşte stilul inconfundabil, dar în ultimii 5 ani ritmurile lor par a fi epuizate în anumite piese. Cred că orientarea mea spre acel neoclasic destinat peliculei de cinema este motivată de profunzimea emoţiei transmisă prin interpretări complexe în structuri clasice foarte bine elaborate. Aici continui să descopăr fascinaţia, noutatea, originalitatea şi acea emoţie care mă vibrează încă de mic copil. Da, într-adevăr avem o moştenire de dinainte de ’89 dar cred că cele mai nefaste influenţe asupra muzicii de calitate au apărut şi continuă să apară în prezent: milioane de albume de muzică de foarte proastă calitate artistică. Nu îmi permit să dau nume deoarece respect gusturile şi alegerile tuturor. Ele apar şi ca urmare a faptului că tehnologia permite oricui să îşi editeze propriile CD-uri. Faima caselor de discuri de altă dată a apus odată cu LP-urile, a căror producţie nu a fost la îndemâna amatorilor. În acea vreme trebuia ori să fii un geniu, ori să ai bani foarte mulţi pentru a plăti editarea. Acum nu mai e nevoie de acestea.

Sergiu Alex: De ce credeţi că este greu tânărului de azi, cel care îşi caută rostul în viaţă, să găsească darul artei? N-are timp? Are, dar îl iroseşte? Ce să facă: să se resemneze? Să persevereze în căutare? Ce are? Ce-i lipseşte?

Pepi Viehmann: Talentul nu-i întotdeauna „ofranda supremă.” Poate fi supremă dacă se află în tandem cu munca.. Eu, spre exemplu, sunt un fan al jazz-ului? Cum am putea caracteriza propriul meu profil? Vă spun cum cred: prin căutarea perenă a întâlnirilor mele cu jazz-ul şi dorinţa de a face din această muzică un leit-motiv. Iar dacă deceniile din urmă se fac simţite şi în

continuare– spre a trece la o altă idee, – atunci e de bucurie. Asta înseamnă că fan-ul e sincer şi fidel „vândut” genului.

Doru Stoica: În mod cert, a găsi drumul artei nu e cel mai uşor lucru. Pentru mulţi tineri, drumul e lung şi întortocheat. Pentru cei care s-au simţit atraşi încă din copilărie de frumuseţea muzicii sau a picturii, a artei fotografice sau a sculpturii, a celei dramatice, a filmului sau televiziunii, impactul cu valorile artei va constitui, neîndoielnic, o adevărată desfătare spirituală. Din păcate, tinerii aceştia sunt o minoritate. Majoritatea ar avea nevoie de o iniţiere competentă: e drumul în care ar învăţa să discearnă între valoare şi non-valoare, în care s-ar cristaliza simţul estetic pentru marea artă. Ce să facă tânărul de azi în faţa dificultăţilor? Să persevereze, desigur! I-aş aminti că operele de artă izvorăsc din sufletul marilor artişti pentru a se întoarce în sufletul iubitorilor de artă. Perseverând, va descoperi măreţia, măreţia artei. Şi la ce bun arta? La ridicarea din vremelnicele noastre căderi , la învierea şi reînvierea sufletelor noastre.

Cristian Mureşanu: Tânărul de azi este foarte uşor orientabil spre ceea ce eu numesc pseudoartă, pseudocultură, deoarece obişnuindu-se de mic cu un limbaj de cartier, cu sportul bazat pe competiţie şi agresivitate, cu o şcoală care tinde să-l transforme într-o maşină de memorat noţiuni şi un robot obedient, obişnuindu-se şi deseori acceptând toate acestea, el descoperă acea muzică în care îşi regăseşte obişnuinţele şi spre care evadează pentru a ieşi sistemul de educaţie, căutând o altă formă de educaţie, dar care nu e deloc mai bună. Cred că muzica zilelor noastre, cele mai apreciate şi difuzate melodii, reprezintă o oglindă a ceea am ajuns, marea majoritate dintre noi. Cred că aş răspunde foarte rapid la întrebările anterioare prin : are timp, dar nu îl interesează arta de calitate, cei resemnaţi sunt mai puţini, … de perseverat nu va persevera decât în direcţia pe care a apucat-o deoarece Media nu mai are demult un rol educativ.

Sergiu Alex: Gustul muzical: un dar care trebuie cultivat. Dar darul acesta are şi duşmani şi prieteni…

Pepi Viehmann: Gustul muzical, cred, poate fi tălmăcit şi prin urechea muzicală. Acesta nu poate fi cultivat. Îl ai sau nu. Dacă nu, ai ieşit în afara arenei.

Doru Stoica: Se ştie că gustul muzical al fiecăruia e strâns legat de structura sa sufletească. Există şi alţi factori care pot influenţa pozitiv sau negativ, gustul nostru muzical. Audierea diferitelor concerte educative, consultarea cărţilor de specialitate şi a materialelor instructive de pe internet sau mass media şi, nu în ultimul rând, discuţiile cu melomani sau muzicieni competenţi. Aplecarea urechii doar la creaţii facile, de valoare îndoielnică – însoţite, după cum ştim şi de o publicitate zgomotoasă – nu pot avea decât un efect distructiv asupra gustului muzical.

Cristian Mureşanu: Aş porni de la ideea că pofta vine mâncând… uneori. Pentru ca gusturile faţă de o muzică mai specială să se dezvolte, uneori e nevoie să fie … “testate”… Alteori e nevoie să o descoperi, în anumite conjuncturi precum aceea de a însoţi nişte imagini, după care să încerci să vezi dacă impresiile tale vor fi mai mari sau mai mici în lipsa imaginilor. Prietenii şi duşmanii gustului muzical nu sunt altceva decât propriile noastre calităţi şi defecte reflectate în genurile şi stilurile preferate. Uneori aceste gusturi se reflectă şi în situaţii temporare precum o bucurie foarte mare sau o depresie, după care alegerile ne “revin” la ceea ce reprezintă o permanenţă a acestor trăsături. Cum spuneam, uneori muzica este un medicament, poate fi şi drog dar a cărui dependenţă şi rezultate depind de însăşi structurile melodice în sine. Toate alegerile noastre sunt condiţionate de caracterul personalităţii proprii.

Sergiu Alex: Un om, cu spiritul lui, v-a influenţat vreodată, la început de carieră sau mai târziu, în alegerea căii de urmat, ca iubitor de muzică? Prin ceea ce a făcut el însuşi, prin ce a spus, prin felul de a fi şi a gândi, v-a sugerat cum trebuie să vă apropiaţi de ea? Căci, chiar dacă nu i-am mărturisit, el a fost acela care ne-a luat de mână şi ne-a arătat drumul. În felul lui, el este un maestru. E momentul să-i pomenim numele.

Pepi Viehman: Da, m-au influenţat mai mulţi. Prin sfaturi, explicaţii şi observaţii despre muzica în cauză. Lor, acum, mulţumirile mele peste timp.

Doru Stoica: Da. Alexandru Groza de la Filarmonica de stat din Oradea este omul care mi-a îndrumat primii paşi spre adevărata muzică. De la el am primit primele noţiuni de teoria muzicii şi tot de la el am moştenit pasiunea de a căuta poezia muzicii în opera fiecărui compozitor.

Cristian Mureşanu: Desigur, primi paşi spre muzică i-am făcut la Liceul de Artă Cluj, unde profesorul de vioară Simionca Virgil a fost unul dintre cei mai importanţi pentru mine la acea vreme. Pe urmă l-am mai cunoscut Sorin Văcar, care era cu 5 ani mai mare, în prezent fiind absolvent al Conservatorului “Gh. Dima” din Cluj, şi de la el am învăţat electronica audio şi cum să îmbin muzica cu redarea la înalte performanţe. Pe urmă, am avut şansa de a cunoaşte câţiva pasionaţi de la care am aflat despre muzica electronică iar după anii ’90 şi mai ales odată cu apariţia internetului, accesul meu la muzică s-a lărgit considerabil şi noii mei “maeştri” au fost John Williams, James Horner, Hans Zimmer şi mulţi, mulţi alţii. Am ajuns să îi îndrăgesc atât de mult încât era de ajuns să văd doar numele lor pe genericul unui film şi să fiu deseori tentat să cumpăr discul original. De cele mai multe ori am fost foarte mulţumit de alegerile făcute.

Sergiu Alex: Copilăria este preţul pe care-l plăteşte un virtuoz pentru şansa de a fi în vârf. E adevărat, preţul este mare, neîndurător. De cealaltă parte, melomanul, cel care-i receptează arta,

îşi aduce şi el obolul, dar în preţul lui intră mai multe elemente: timp, energie, bani. Poate mai mult. Începem o incursiune pe drumul nostru de meloman…

Pepi Viehman: Da, acesta este şi va fi, mereu, preţul…Dar să nu uităm că perioada vieţii numită „copilărie” este şi un certificat suficient spre a urca în scara accederii spre marea muzică. Atât ca meloman cât, mai ales, ca profesionist. În Germania, spre exemplu, şi nu numai, în orice familie se cânta seara…

Doru Stoica: E bine ştiut că arta cere sacrificii. Şi, înainte de toate, sacrificiu de timp. Dar e un sacrificiu rentabil. Aşa cum spunea Beethoven, „ muzica trebuie să facă să ţâşnească focul din spiritul uman”. De aici, ideea că satisfacţia pe care ţi-o dă muzica de valoare e de neînlocuit.

Cristian Mureşanu: Am cheltuit timp şi energie pentru a îmi satisface cele mai pretenţioase condiţii de audiere a muzicii şi aş putea afirma că am economisit bani deoarece la acea vreme audierea muzicii în condiţii profesionale putea aduce melomanul la cheltuieli de câteva mii sau zeci de mii de dolari… ceea ce era de neconceput. Şi atunci, deoarece în majoritatea cazurilor, melomanul este un om sărac el era forţat să asculte în condiţii mizere şi deseori asta îi făcea să renunţe în a mai asculta şi de a se îndrepta spre alte hobby-uri. Dar o să vă povestesc şi o întâmplare stranie. Un foarte mare admirator de Tangerine Dream şi Klaus Schulze a venit să audă sunetul la instalaţia mea făcută într-o cutie din fier ruginit şi cu un design mizerabil dar care avea o singură calitate de bază: suna formidabil de bine pe înalte şi joase (hiperbass). Deoarece el a avut ceva resurse financiare strânse cu multă trudă şi efort s-a hotărât să le investească în cele mai scumpe aparate disponibile la acea vreme precum un amplificator Akai, boxe şi magnetofon Akai, pick-up Akai, etc. A cheltuit aproape o treime din preţul apartamentului cu două camere în care locuia. Apoi m-a chemat pe mine într-o vizită să aud ceea ce s-ar fi aşteptat să fie “fenomenul Akai”. Nu am fost deloc impresionat. Am luat aceeaşi bandă de magnetofon, imprimată la viteza costisitoare de 19cm/s şi am rulat-o apoi prin instalaţia mea. Eu aveam un mic adaos de zgomot dar bogăţia de sunete care la el pe Akai aproape lipseau, aici se auzeau cu o strălucire impecabilă. A fost atît de dezamăgit de investiţia sa încât nici nu m-a mai căutat vreodată, apoi am aflat ulterior că a încercat să revândă toate aparatele şi a renunţat la hobby-ul de meloman. Iată deci un preţ plătit pentru un hobby, deoarece redarea de calitate nu e chiar la îndemâna oricui.

Sergiu Alex: Momentele de extaz muzical nu sunt foarte dese în viaţa unui meloman. Dar sunt. Ni le amintim cu toţii în împrejurări fericite. Aceasta, convorbirea noastră, este o împrejurare fericită, de ce nu ? Să descriem măcar un moment de extaz la întâlnirea cu ea, cu Muzica.

Pepi Viehmann: Această excitare a sufletului este ceva cu totul deosebit, ieşit din comun. El poate fi produs doar de un virtuoz şi, din păcate, nu-i de durată. Aşa cum spui, Sergiu Alex, e doar un moment, un moment de extaz. Să recunoaştem: tinerii se dau în vânt după „virtuozităţi”… Astfel: ritmuri accelerate până la delir, ieşirea de pe portativ cu acute, tratarea „pe dos” a instrumentelor muzicale. Năravuri ale vârstei inofensive…

Doru Stoica: Prima mea întâlnire cu muzica a constituit un moment de extaz pe care nu-l pot uita. O fetiţă de şase ani îmbrăcată în alb – un înger parcă – s-a aşezat la claviatura unui pian şi când a început să cânte Für Elise. Am avut senzaţia că ceva diafan mă învăluie şi că plutesc pur şi simplu pe albastrul cerului. Aşa a început drumul meu de meloman…

Cristian Mureşanu: Da, muzica poate aduce extaz. Dar cuvintele nu ar putea să-l descrie şi cred că nici un ar fi util cititorului. El vine în mod surprinzător atunci cînd personalitatea noastră generează ceea ce limbajul ingineresc spune : stare de rezonanţă. În acele momente e suficientă o anumită picătură sau un anumit ingredient sonor special ales şi starea se declanşează la modul copleşitor, asemănător cu ceea ce ne-melomanii ar putea asocia unei relaţii intime cu partenera sau partenerul de viaţă. Ei bine, melomanul ajunge într-o relaţie intimă cu muzica, cu sound-ul, cu acordurile şi trăirea sa este extrem de benefică şi necesară corpului, minţii şi sufletului. Aş putea da exemple în care am trăit aceste extazuri la audiţia în premieră şi anume : Vangelis 1492

Cucerirea Paradisului, Vangelis – ilustraţia din serialul lui Carl Sagan numit Cosmos, Kitaro – Silver Cloud, Klaus Schulze – Timewind, Tangerine Dream – White Eagle, James Horner – Star Trek II si III, Jerry Goldmsmith – Star Trek I, Supergirl, John Williams – Star Wars… lista e lungă.

Sergiu Alex: Există în opera fiecărui creator muzical o ierarhie anume: însuşi compozitorul o comentează cu bunii săi prieteni şi, uneori, o divulgă cronicarilor sau reporterilor. Cu alte cuvinte, unele creaţii sunt mai iubite decât altele. Tot aşa, există o ierarhie în receptarea operei muzicale. În funcţie de cum o primeşti, eşti ascultător, auditor ( adică o ştii auzi) sau meloman. Ştii adică, în felul tău, s-o simpatizezi, s-o îndrăgeşti, s-o iubeşti sau să adori muzica. Să comentăm ierarhia aceasta şi ce anume ar trebui să facă un simplu ascultător pentru a deveni un meloman.

Pepi Viehmann: Ierarhizarea creaţiilor muzicale? Da, normal, unele sunt mai iubite decât altele (banal şi normal). Acest lucru se explică prin variabilitatea şi biodiversitatea intraspecifică.

Doru Stoica: A face saltul de la simplu auditor la meloman cred că înseamnă a reuşi să treci pragul dintre simpla muzică de divertisment şi acea muzică ce unora pare a fi mai complexă, imposibil de ascultat. Un salt ce nu pare la fel de simplu pentru toţi. Şi totuşi, audierea şi reaudierea cu tenacitate a unor bucăţi muzicale care iniţial par mai dificile, va aduce într-o bună zi şi la reuşita trecerii acestui prag.

Cristian Mureşanu: De-a lungul anilor această ierarhie a preferinţelor mele muzicale a suferit anumite modificări. Imediat după cei 7 ani de la liceul de muzică am ascultat un disco de mare calitate precum Abba, Boney M, la care am adăugat ulterior Kraftwerk şi în anul 1980 l-am descoperit pe Jean Michel Jarre. Prin intermediul unei cunoştinţe am avut privilegiul de a-mi înregistra o bandă Agfa (calitate superioară lui Orwo) cu primele 3 albume numite Oxygene, Equinoxe şi Magnetic Fields. Vă mărturisesc faptul că am ascultat acea bandă de peste 2000 de ori, deoarece nu puteam găsi nicăieri altceva mai bun şi în general nu se găsea nici un fel de muzică. O altă curiozitate care o mărturisesc cu această ocazie este că începând cu anul 1998, timp de 5 ani la rând, am ascultat lucrarea Bicentennial Man de James Horner tot de peste 2000 de ori. În prezent e cu totul altfel. Ascult multă muzică de film, dar diversificată pe numeroase nuanţe şi emoţii, muzica eroică fiind printre top-urile mele, amintind aici de exemplu Hans Zimmer (The Rock, Crimson Tide, …) sau Immediate Music (o formaţie şi casă de producţie născută din şcoala berlineză a lui Hans Zimmer). Pentru a fi un meloman adevărat e nevoie de cele mai bune şi performante aparaturi de redare a sunetului. Fără asta, pasiunea se va înneca undeva în zona în care redarea frecvenţelor medii şi profunzimea ritmică ar avea cea mai mare importanţă, precum muzica rock, hard, house, tehno,… etc. Dar noi cei care dialogăm pentru această carte suntem altfel de … melomani.

Sergiu Alex: Speranţa este o virtute şi avem datoria a o nutri, cu energia şi viul nostru, cât ne este scris. De aceea, chiar dacă în fotogramele noastre am surprins multe umbre, este nevoie ca, împreună, să construim şi nu să demolăm. Mijloacele tehnice moderne, Internetul în primul rând, dar şi celelalte tradiţionale – cărţile, discurile, concertele, etc., sunt şansa generaţiei actuale şi a celor viitoare de a avea ceea ce n-am avut noi şi n-au avut nici cei care ne-au precedat. Şi ce anume? Accesul instantaneu, aproape neîngrădit, la muzică! Între dorinţa de a te îmbogăţi sufleteşte şi realizarea ei nu se află acum nici un zid, ci, adesea, un simplu click! Totul e să vrei. Sigur, voinţa nu se poate cumpăra, dar se poate construi, crescând-o, încet-încet, până când vlăstarul va deveni precum arborele cel falnic. Şi asta, spre a împlini o idee pe care o exprima un poet filosof, după ce-şi va fi rotit privirea peste „corola de minuni a lumii” : să pui în viaţa aceasta pietre pe templul tău. L-am numit pe Lucian Blaga.

Pepi Viehmann: La capitolul „Speranţă” aş zice:

a) Totul merge înainte şi spre mai bine. Nici muzica nu va retrograda sau va sta pe loc.

b) E de prisos să ne facem asemenea griji…

Doru Stoica: John Lennon spunea că atâta timp cât trăim, avem speranţele întregi. Şi într-adevăr, speranţa într-o lume mai bună este cea care i-a călăuzit pe atâţi muzicieni în realizarea unor lucrări de o inestimabilă valoare. Aşadar, să nu deznădăjduim niciodată. Să ne întărim mereu voinţa de a ne îmbogăţi sufleteşte, pentru ca fiecare speranţă să poată deveni certitudine.

Cristian Mureşanu:Aici aş face mai degrabă un comentariu asupra afirmaţiei anterioare. Nu e chiar atât de simplu “un click”, deoarece, aşa după cum mai precizam, el depinde foarte mult de personalitatea noastră extrem de complexă aflată mereu între oscilaţii de armonie şi dizarmonie. Aş îndrăzni să spun că dacă un om are o structură mereu orientată spre stress, agresivitate, mişcare şi sexualitate atunci chiar dacă pe ecranul desktop-ului are avea de făcut alegerea dintre a face click pe, să zicem, un album de muzică hardrock sau o muzică de film, şansele de a accesa muzica hard-rock sunt maxime. E o alegere instinctuală, automată şi subconştientă care se manifestă în afara voinţei. Un meloman care îşi respectă toate gusturile şi alegerile pe care le-ar face, nu poate să “aleagă” decât în cazuri rare, altceva decât ceea ce reprezintă starea de bază a personalităţii lui, şi care la rândul ei, este o reflecţie a vieţii sociale: viteză, trepidaţie, consum, agresivitate, competiţie, sexualitate, droguri, … deci alegerile se fac în funcţie de aceste elemente. Ele sunt automate.

Sergiu Alex: Discografie sine qua non. Nu v-aţi putea despărţi pentru nimic în lume de unul sau mai multe discuri sau DVD-uri. Numiţi-le!

Pepi Viehmann: Orchestra lui Duke Ellington, cu Rhapsody In Blue a lui G. Gershwin, în aranjamentul propriu. Mihai Berindei spunea, în 1978, că acest disc este preferinţa lui de o viaţă. Iată, este şi a mea.

Doru Stoica: Când va fi să trec apa Styx-ului, mi-aş dori să pot lua cu mine CD-ul lui Rick Wakeman The New Gospels. E o lucrare de inspiraţie sacră, capodopera pe care mi-aş dori s-o ascult o veşnicie.

Cristian Mureşanu: James Horner – Bicentennial Man, Jean Michel Jarre – Oxygene şi piesa Waiting for Cousteau, Tangerine Dream – cam toate…,Klaus Schulze – cam toate…Şi încă vreo câteva sute…

 

Cristian Mureşanu

TVR CLUJ-Science & Knowledge
www.4shared.com/dir/J8s6-MgV/Cristian_Muresanu.html
www.4shared.com/folder/RYF_-IsU/Cristian_Muresanu.html
My Books & Articles on scribd
www.scribd.com/cristim23
www.facebook.com/cristian.muresanu
http://ijes.info/1/2/4254121.pdf
Biotransformations Controlled by the Mind
INTERVIEWS WITH BRUCE LIPTON
http://www.youtube.com/watch?v=a2xg-_GHDUM&feature=youtu.be

http://www.researchgate.net/profile/Muresanu_Cristian/
http://www.researchgate.net/topic/Cancer_Biology/post/Can_Meditation_combat_onset_of_malignancy
https://plus.google.com/116916850202031696913/posts
https://plus.google.com/u/0/photos/116916850202031696913/albums

Notă:

Prezentul articol face parte dintr-un interviu publicat în cartea “Incursiuni cu melomani” de Sergiu Alex, Editura Eikon, 2010, capitolul 18, pagina 147.