Muzicologia românească – The Boogie Man

Interviu cu Valentina Sandu-Dediu

Să zicem că într-o zi vă plimbaţi pe stradă (dumneavoastră, cititorul normal) şi din senin vine cineva să vă întrebe „Ce este muzicologia?”. Atunci, după un moment de derivă, probabil că aţi reuşi să îndrugaţi un răspuns, legând noţiunile de muzică şi de logos între ele, ba poate chiar v-aţi simţi mai comod făcând o analogie cu istoricul de artă. Dar dacă următoarea întrebare ar suna cam aşa: „De ce avem nevoie de muzicologie?”. De data aceasta ne-ar trebui într-adevăr câteva şpagaturi mentale, ca să putem ieşi cu faţa curată din încurcătură. Dar v-aţi alina gândindu-vă că oricare ar fi impresia lăsată, vi s-ar scuza, fiindcă nu sunteţi muzician. Şi, totuşi, chiar dacă sunteţi muzician, cât de clar este rolul muzicologiei în imaginea dumneavoastră despre muzică? Ce înseamnă ea, cât de importantă este dezvoltarea ei, ce putere de promovare are, cum ne poate aduce mai aproape de scena vestică? Cu siguranţă v-aţi gândit într-o oarecare măsură la toate acestea, dar ce-ar fi dacă am căuta răspunsuri şi mai concrete?

Unul dintre oamenii cei mai în măsură pe care i-am putea întreba ar fi Valentina Sandu-Dediu. Rezumarea activităţii ei muzicologice în câteva cuvinte ar fi aproape imposibil de făcut, cu toate acestea, ne-ar pâlpâi luminos în faţa ochilor efortul constant de a aduce muzicologia românească într-un punct cât mai vizibil – o dată aici, în ţară, şi apoi într-un context european.

A.T.: Şi acum, încep cu întrebarea cea mai previzibilă: ce este muzicologia?

V.S.D.: Nu am fost niciodată bună să dau asemenea răspunsuri. Definițiile mă intimidează. Aș încerca, foarte succint, să spun ce este pentru mine muzicologia: un pretext de a îmbina două pasiuni, muzica și literatura.

A.T.: Într-adevăr avem nevoie de muzicologie?

V.S.D.: Mă gândesc dacă să răspund retoric și amar că azi nu mai suntem siguri de ce avem nevoie… Dar să-mi revină optimismul: cine crede că muzicologia este vreo știință elitistă nu se înșeală. Dar nu e doar atât: avem nevoie de oameni bine pregătiți în publicistica muzicală – prin reviste, emisiuni radiofonice și de televiziune -, muzicologi care să aibă competența să vorbească despre muzică și talentul să comunice celorlalți. Avem nevoie de manageri muzicali (și n-ar fi rău ca ei să aibă studii de muzicologie), de profesori…Și cred cu tărie că nu e deloc o dovadă de idealism credința mea în necesitatea cercetării muzicologice. Să investighezi epoci, personalități componistice, să descoperi manuscrise uitate, să analizezi partituri, să încerci să adaptezi muzicii noțiuni din alte arte, din filosofie, sociologie sau din literatură: acestea și multe altele stau în fața muzicologului. Mai departe, el trebuie să-și exerseze talentul literar pentru a transmite și celorlalți – în studii sau volume – ce anume a cercetat.

A.T.: Cât de importantă este sincronizarea cu Occidentul?

V.S.D.: Din punctul meu de vedere – esențială! Poate că generației voastre nu i se pare la fel de importantă cum mi-a apărut mie în anii ‘80, pe când eram elevă și studentă în spatele cortinei de fier. Dar întotdeauna mi-am dorit să fim conectați cu ceea ce se întâmplă în Occident. Cred că avem o onorabilă istoriografie românească (încurajată de mentalitatea naționalistă dinainte de ‘90). Trebuie continuată, este datoria noastră să o facem, dar trebuie să o punem mai mult în legătură cu realitățile exterioare. Cred cu tărie că vei reuși să faci cunoscut un compozitor român

în Occident doar dacă vei vorbi pe limba occidentalilor, adică dacă îl vei compara într-un fel sau altul cu contemporani de acolo. Ar fi multe de spus despre sincronizarea cu Occidentul. Cel mai tare sufăr din cauza lipsei totale de traduceri de cărți despre muzică. Noi toți trebuie să citim în engleză, franceză sau germană ca să fim la curent cu ceea ce se întâmplă în muzica lumii.

A.T.: Aţi fost şi sunteti implicată în numeroase proiecte care caută să construiască o punte de legătură între România şi cadrul internaţional. Mă refer, spre exemplu, la cartea „Muzica românească între 1944-2000” tradusă în limba germană, pentru care aţi luat Premiul Academiei de Ştiinţe din Berlin-Brandenburg, în anul 2008. Sau, în prezent, la coordonarea revistei „Musicology Today”, redactată în trei limbi de circulaţie internaţională. Dar şi în sens invers, încercaţi să aduceţi internaţionalul în muzicologia românească, stabilind paralelisme cu ceea ce se întâmplă în afară, demarând proiecte care au în vedere modelul occidental, şi nu numai. Care este perspectiva lor?

V.S.D.: Din toate convorbirile – profesionale sau prietenești – cu muzicieni vestici îți dai seama de câteva lucruri esențiale: primul ar fi că nu e indicat să te bați cu pumnii în piept, arătând cât ești de neînțeles (deși, implicit, genial) tu, muzician venit dintr-o cultură necunoscută. Mai bine demonstrezi așa ceva în mod subtil și nuanțat, arătând fără ostentație (dacă e cu putință) câte știi din cultura mare a gazdei cu care vorbești. Apoi, atitudinea relaxată și dialogul deschis, critic, în care ideile să curgă în ambele sensuri, fără susceptibilități și orgolii rănite, sunt modele pe care ar trebui să ni le însușim mai des. Adesea, muzica se face la noi cu o anume încrâncenare, cu dorința de a arăta celorlalți că ești mai bun, că iei mereu premiul I la concursuri. Ne lipsește atitudinea occidentalului care face muzică de plăcere și cultivă un anume fair-play. Nu vreau acum să intru în domeniul motivelor și scuzelor, pentru că vom invoca automat latura financiară. E vorba însă de altceva, de o obișnuință (cultivată în secole) a relațiilor civilizate și destinse. Toate acestea sunt câteva fragmente esențiale din ”ghidul” nescris al coordonării unui proiect împreună cu colegi din vest.

A.T.: Atingem un alt punct nevralgic: lipsa materialelor. Suntem puşi des în situaţia în care trebuie să admitem că informarea în legătură cu… un compozitor român din ultima jumătate a secolului 20, spre exemplu, este mai dificilă decât ar părea la prima vedere. Oare de ce sunt atât de puţini muzicieni care se încumetă să cartografieze trecutul apropiat?

V.S.D.: Ca să fiu sinceră, am obosit un pic să tot vorbesc pe acest subiect… Spuneam mai sus că deplâng lipsa traducerilor. E adevărat, pe de altă parte, că nici muzicologia autohtonă nu s-a aplecat suficient asupra perioadei recente. Motive sunt multe, și printre ele nu se numără lipsa de profesionalism! Am avea muzicologi capabili, dar nu există voința politică de a-i aduna în colective pentru a iniția proiecte fundamentale. O enciclopedie a muzicii românești de tipul Grove sau Musik in Geschichte und Gegenwart s-ar putea realiza doar dacă s-ar găsi instituțiile capabile să o finanțeze și să o coordoneze. Proiecte individuale există – cărți, studii, monografii – dar nici acestea nu sunt suficiente. În primul rând, nu avem o editură muzicală care să te motiveze și să facă genul de impresariat necesar unor astfel de lucrări teoretice. Ar mai fi multe de spus…

A.T.: Iar dacă studii care să trateze tematici foarte exacte şi restrânse mai găsim, totuşi sistematizările ample şi sincere sunt rare. Dumneavoastră v-aţi ocupat constant de asamblarea unor imagini generale a unor subiecte precum muzica nouă, modernismul, postmodernismul, manierismul, stilistica şi retorica, istoria secolului 20…, pornind mai mult de la materiale focalizate pe puncte clare, de felul celor pe care le menţionam înainte. Care sunt dificultăţile pe care le întâmpină un teoretician, când face trecerea de la particular la general, la privirea de ansamblu?

V.S.D.: Privirea interdisciplinară e ”dificultatea” principală. Un muzicolog este bine educat la noi să poată folosi uneltele analizei muzicale. Nu poate fi obligat să-și amplifice și să-și diversifice lecturile, dar dacă nu procedează astfel, atunci nici nu va reuși să treacă de o anumită graniță. Nu e ușoară meseria de muzicolog: trebuie să-ți placă să citești mult și orice, eseuri de Andrei Pleșu sau romane de Agatha Christie (eu asta fac, în prezent…).

A.T.: Mă uitam pe datele de apariţie ale cărţilor dumneavoastră şi am văzut că ritmul recent este de o carte la doi ani. În vârtejul acesta, la ce ne-am putea aştepta să citim cam peste doi ani?

V.S.D.: Cred că ritmul acesta e cumva înșelător. Și se datorează într-o oarecare măsură întâmplării. La majoritatea cărților am lucrat între 5 și 10 ani, uneori în paralel, sau cu întreruperi. La mine, ideile au nevoie de timp să se așeze, să se schimbe, să germineze sau să se răzgândească. Urmează o cărticică din seria ”minoră”, o scurtă monografie Robert Schumann, comandă a Editurii Didactice și Pedagogice.

A.T.: Ştiu că sună a clișeu, dar am citit atât de des în interviuri întrebări de felul „care este reţeta pentru a ajunge un bun compozitor, dirijor, muzician etc…”, încât n-aş putea să ocolesc prilejul de a ne amuza puţin cu o astfel de curiozitate. Aşadar, instrucţiunile de „germinare” a muzicologului desăvârşit ar fi…?

V.S.D.: Ca la orice altă meserie: să-ți placă ceea ce faci. Și încă ceva: să nu te aștepți la succesul de public și de renume al unui interpret sau compozitor. Să rămâi liniștit în penumbră, cu încrederea în puterea cuvântului scris despre muzică.

Alice-Ioana Tacu

In Memoriam Roxana Briban

Ce s-ar putea scrie despre o soprană frumoasă, talentată, cu pianissime minunate, cu har în cânt şi măiestrie? Au făcut-o mulţi alţii, cu condeie mai pricepute sau limbi mai ascuţite, înaintea mea. Când am văzut-o, aplaudat-o şi aclamat-o în Aida, cu doar 3 ani în urmă, nu m-aş fi putut închipui în situaţia de azi, în care scriu la trecut despre Roxana Briban. În 2008, Biroul executiv al Uniunii Interpreţilor Coregrafilor şi Criticilor muzicali din România, unde mă aflu în calitate de şef al secţiei de muzică de cameră o pusese la loc de frunte în lista personalităţilor ce urmau a fi premiate pentru performanţă în cariera artistică. Am cunoscut-o în timpul facultăţii, un simplu „bună” pe holul Cons-ului, cum ne cunoaştem cu toţii între noi, cei ce avem chemarea către artă în datele fiinţei noastre. La operă, în 2004, când studiam cadenţa finală din Je veux vivre, la sala Atanasiu, pentru concertul Tinere talente pe scena ONB, Roxana a băgat capul pe uşă, cercetătoare: „aha, tu erai. Mi-a plăcut ce-am auzit şi nu recunoşteam vocea.” M-a distrat francheţea cu care mi-a spus-o, pentru că şi eu am acest obicei – de a deschide uşa dacă-mi place ce aud când cineva studiază. Mi-am dat seama la Festivalul Enescu, când Soprana din Simfonia a IX-a, la Sala Palatului, a fost Roxana Briban, iar verişoara mea, Aura Twarowska – mezzosoprana, câtă nevoie de confirmare avea această minunată voce. Se pregăteau amândouă în aceeaşi zonă, eu mă agitam în jurul Aurei, iar soţul Roxanei o aranja şi îmbărbăta pe ea. Era ca un burete uscat pe care el picura miere, îi sorbea fiecare cuvânt, iar el îi dăruia cu generozitate cupa de energie necesară actului artistic. Mi-au rămas în minte peste ani aceste două momente. I-am urmărit avântul carierei şi m-am bucurat pentru ea. I-am spus-o când am văzut-o în Aida. Acum realizez cât de multă nevoie avea să i se spună că este apreciată şi iubită.

Am selectat câteva voci, din corul celor care-au înălţat o rugăciune pentru sufletul Roxanei Briban, dintre cei ce au admirat-o ca soprană, cântând şi jucând, sau s-au apropiat de omul volubil şi plăcut.

Aura Twarowska: Atâtea amintiri trăite, atât de multă muzică bună cântată, atâtea locuri călcate ÎMPREUNĂ: Carmen, Aida, Nozze di Figaro, Madama Butterfly,Verdi- Requiem, Messias- Haendel, Mahler- Simfoniile 2 si 8…, ONB, Ateneu, Radio, Sala Palatului, WienerStaatsoper, Espenade – Singapore, turneu Asia, turneu Spania…
Fie ca Dumnezeu să asculte rugăciunile pe care i le-ai cântat ca un înger, pe pământ!
Drum bun, Rox…”Libera me, Domine, de morte æterna, in die illa tremenda: Quando cæli movendi sunt et terra. Dum veneris iudicare sæculum per ignem. Requiem æternam, Domine: et lux perpetua luceat…”.

Lumiana Neamţu: Absolve, Domine, animas omnium fidelium defunctorum ab omni vinculo delictorum… et gratia tua illis succurente mereantur evadere iudicium ultionis, et lucis æternae beatitudine perfrui.

Liliana Neciu: In Memoriam Soprano Roxana Briban, an humble homage to an amazing artist that is no more with us. God Bless her memory with heaven light in eternal peace! May God forgive you… You will be missed!

Ana Lenora Ion: Dumnezeu să te ierte Roxana scumpă… oricum noi cei din breasla ta te-am iubit, te iubim, şi te vom aprecia mereu… Va rămâne mereu vie amintirea ta!!!

Florin Ormenişan: Am să-i păstrez vie memoria în inima mea şi îmi va fi stindard de biruinţă în viitor asupra acelora care azi înrobesc cântăreţul român la el acasă; în patria şi în pământul nostru care ne-a dat puterea, fiecăruia dinte noi, să ne înălţăm glasurile.

Luminiţa Berariu: Dumnezeu să te aibă în lumina Lui, Roxana! Să-ţi găseşti liniştea…

Costin Tuchilă: Cumplită veste în această duminică ceţoasă de noiembrie – moartea sopranei Roxana Briban, o voce rară, cu mari disponibilităţi expresive atât în registrul acut, cât şi în cel grav, de un rafinament extrem, dublată în toate rolurile (variate, pretenţioase ca abordare stilistică şi solicitări de tehnică vocală) de un joc dramatic încântător. Îmi amintesc că am ascultat-o pentru prima dată în vara anului 2001, când a câştigat Marele premiu la Concursul Internaţional de Canto „Haricleea Darclée” de la Brăila. Impresia excelentă pe care mi-a făcut-o atunci, a rămas statornică de-a lungul anilor. Roxana Briban trecea fără dificultate de la un stil la altul, distingând cele mai fine particularităţi atât în repertoriul de operă (Mozart, Verdi, Boito, Puccini, Bizet), cât şi în cel vocal-simfonic (Pergolesi, Bach, Händel, Haydn, Mozart, Beethoven, Berlioz, Mendelssohn, Brahms, Fauré, Hindemith). O pierdere uriaşă, o dramă teribilă pentru arta interpretativă românească.

*

Ce gândesc eu despre un gest atât de abrupt? Am simţit cum îmi plângea sufletul de jalea acestei atât de dăruite fiinţe, prin empatie am văzut durerea în care s-a zbătut. Nu pot decât să-mi doresc ca cei ce au în mână puterea de-a frânge aripile unui artist, să aibe înălţimea spirituală de la care acest lucru nu mai este posibil. Unele păsări rare nu pot trăi fără să cânte…

Deplâng pierderea suferită de tagma interpreţilor şi, cu inima deschisă vreau să vă mărturisesc, dragii mei prieteni artişti, că vă iubesc şi vă admir, pe toţi. Sunteţi unici, fiecare o capodoperă a Vieţii. Păstraţi această flacără în voi, hrăniţi-o, creşteţi sămânţa care vi s-a dat şi înmulţiţi-o, rămâneţi tari pentru cei ce se bazează pe voi, hrăniţi-i spiritual cu talentul vostru. Există mereu cineva ce are nevoie de darul tău – nu pleca înainte de vreme, nu pleca înainte de a i-l încredinţa…

 Sunt legi evidente şi de netăgăduit ale ordinii în Univers şi aceasta pentru că există o Inteligenţă diriguitoare în spatele Universului, care este dovedită de felul în care particulele de materie sunt atrase sau respinse unele faţă de altele. Orice din acest Univers, până la cel mai simplu fir de iarbă, urmează un plan de dezvoltare. Poziţia şi mişcarea astrelor şi planetelor sunt mărturia unei Inteligenţe creatoare şi diriguitoare. Trupul omului este făcut din marea substanţă amorfă care este materia primă a Universului însuşi, corpul lui Dumnezeu. El este un templu sacru în care sălăşluieşte Spiritul şi prin care Spiritul acţionează folosind Legea Minţii. Este adevărat, corpul uman este de o vibraţie mai joasă decât spiritul sau mintea, fiind mai dens, dar în acelaşi timp este substanţa spiritului. Precum povestirile cu Spiritul din lampa lui Alladin, sau peştişorul de aur, este evident că ceea ce ne dorim se împlineşte în măsură direct proporţională nu cu cât de mult dorim lucrul acela, ci cu legea universală pe care trebuie să o respectăm ca el să poată prinde contur. Ceva s-a frânt în sufletul Roxanei şi a determinat-o să plece dintre noi. Calea pe care a urmat-o pentru a-şi grăbi întoarcerea spre Univers este cutremurătoare. Regret această decizie a sa, dar respectând legea liberului arbitru, nu pot decât să-i urez drum bun spre Lumină.                                                                                        

Dr. Mirela Zafiri

In Memoriam

Gabriel Stănescu nu mă mai duce în America

Moartea nu a făcut făcut facultatea vieţii, rămâne mereu repetentă la cele mai importante materii; nu trebuie să ne temem de ea – trebuie să-i acordăm şansa de-a lua meditaţii de la noi, artiştii, scriitorii, creatorii care ne-am născut cu o funcţie în plus faţă de concetăţeni. Totuşi, această rudimentară extensie a „viu”-ului l-a lichidat şi pe Gabriel Stănescu, editorul volumului I din „Bărbatul la 40 de ani”, pe care am reuşit să-l lansăm sâmbătă seara la Târgul de Carte „Gaudeamus” din Bucureşti. Mi se face frig de propria fiinţă numai gândindu-mă că această carte a fost, probabil, ultima îngrijită de el. Scriu aceste rânduri sub ghilotina neîndurătoare a ideii că nici eu nu mai am multă vreme de petrecut pe-aici. Dar am în mine acest sentiment de revoltă, această nevoie de-a striga împotriva elevei codaşe care la un moment dat ne poate lua glasul şi totodată arta care ne circulă în vene. Gabriel Stănescu nu e singurul meu apropiat care pleacă în altă parte exact când proiectele gândite în comun primiseră o dimensiune practică. Odihneşte-te în pace, om bun. Ceea ce ai construit în România, ţara asta pe care ai iubit-o atât de mult încât te-ai opus guvernelor ei de doi bani prin eforturile tale numite Editura „Criterion Publishig Int.” şi revista „Origini”, îmi va rămâne în amărâtul ăsta de suflet care nici el nu este decât un simplu bilet de tren. Să ai pace unde te-ai dus, prieten drag!

Ştefan Doru Dăncuş

Ne exprimăm profundul regret faţă de dispariţia prematură dintre noi, şocantă şi dureroasă, a editorului Gabriel Stănescu, prieten şi colaborator apropiat.

Echipa No14 Plus Minus 

Hristos se naşte, măriţi-L!

Gânduri despre Paul Constantinescu

Am ales ca temă pentru acest articol viaţa şi activitatea lui Paul Constantinescu, deoarece reprezintă, pentru mine, un model componistic, nu numai datorită faptului că a sublimat, în opusurile sale, creaţia autentică bizantină, asupra căreia şi eu îmi îndrept atenţia, acum, la începutul carierei componistice, dar şi datorită faptului că una dintre lucrările sale corale, dar care se regăseşte în Oratoriul de Crăciun – Hristos se naşte, măriţi-l! a constituit, pentru mine, o motivaţie în plus pentru studiul compoziţiei.

Voi prezenta pe scurt câteva elemente biografice, legate de studiile, activitatea şi caracteristicile stilistice ale creaţiei lui Paul Constantinescu, cu anumite detalieri legate  de cele două Oratorii. Partitura care ilustrează acest articol este a unui Heruvic, iar originalul se află în arhiva No14 Plus Minus.

Paul Constantinescu s-a născut la 30 iunie 1909 la Ploieşti şi a decedat la 20 decembrie 1963. Studiile muzicale le-a început la Ploieşti în 1919, având ca profesori pe Mihail Jora (armonie, compoziţie, contrapunct), Constantin Brăiloiu (istoria muzicii), Dimitrie Cuclin (estetica muzicală). Din 1933 şi până în 1935 şi-a perfecţionat studiile muzicale la Viena cu Franz Schmidt şi Joseph Marx.

A fost profesor de armonie, contrapunct şi compoziţie la Academia de muzică religioasă, apoi la Şcoala de muzică militară şi la Conservatorul din Bucureşti. Paul Constantinescu a avut o activitate multilaterală în calitate de violonist, dirijor, compozitor, profesor, fiind timp de optsprezece ani profesor de armonie la Conservatorul din Bucureşti.  A realizat culegeri de folclor, a susţinut prelegeri, conferinţe, emisiuni de radio şi televiziune. A fost consilier pentru secţia de cinematografie în Ministerul Propagandei Naţionale din Bucureşti şi la Radiodifuziunea română.

Întreaga sa creaţie arată orientarea spre valorificarea valenţelor folclorului şi ale melosului psaltic, bizantin. A compus practic în toate genurile muzicii clasice, de la operă la lied,de la balet la simfonie, de la muzică de film la oratoriu.

Noutatea adusă de muzica lui Paul Constantinescu este reprezentată de „substanţa melodică provenită din filonul muzicii noastre vechi”, solicitată până atunci „numai în creaţii corale destinate oficiului bisericesc, de la Muzicescu până la Kiriac sau Cucu” (Vasile Tomescu, Paul Constantinescu, 1967).

Muzica psaltică, pe care o cunoştea temeinic, în sens mai cuprinzător, melosul bizantin şi structurile sale modale sunt valorificate într-un limbaj simfonic modern.

Paul Constantinescu se delimitează în egală măsură, şi foarte eficient stilistic, atât de linia folclorică academizantă, cât şi de „direcţia modernizantă”. Există în partiturile sale un refuz implicit al limbajului postimpresionist, care era caracteristic unei părţi a creaţiei româneşti din prima jumătate a secolului XX, dar şi al formulei neoclasice.

A scris muzică de teatru: în 1935 –  O Noapte furtunoasă, operă comică în 2 acte; în 1955 – Pana Lesnea Rusalim; în 1959 – Nuntă în Carpaţi, poem coregrafic

Opera comică O noapte furtunoasă l-a proiectat pe Paul Constantinescu în fruntea pleiadei compozitorilor tinerei generaţii. Compozitorul afirma: „M-am adăpat adeseori la izvorul operelor lui Caragiale…am văzut întotdeauna în cărţile lui Caragiale o oglindă a epocii sale, iar în persoana sa, unul dintre cei mai mari cărturari ai poporului nostru. În anii studiilor muzicale la Viena, departe de ţară, cărţile lui Caragiale mă aduceau spre casă. Mai târziu, când toate gândurile mi se îndreptau spre zămislirea unei opere româneşti, m-am gândit cu insistenţă la una din piesele lui Caragiale”.

Muzică simfonică: din 1930 până în 1936 a scris Suita românească; în 1937 – Simfonieta; în 1946 – Variaţiuni libere asupra unei melodii bizantine din secolul XIII pentru violoncel şi orchestră; în 1952 – Concert pentru pian şi orchestră; în 1955 – Concertul pentru orchestra de coarde; în 1957 – Concert pentru vioară şi orchestră; în 1960 – Concert pentru  harpă şi orchestră; în 1964 – Triplu concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră.

Muzică vocal-simfonică: în 1936 – Riga Crypto şi Lapona Enigel; în 1943 – Patimile şi Învierea Domnului, oratoriu bizantin de Paşti; în 1947 – Naşterea Domnului, oratoriu bizantin de Crăciun.

Asupra celor două Oratorii voi reveni pentru câteva detalieri.

Muzică de cameră: în 1929 – Două studii în stil bizantin, pentru vioară, violă şi violoncel; în 1943 – Sonatina bizantină pentru violoncel (viola) solo;  în 1947 – Concert pentru cvartet de coarde; în 1950 – Baladă haiducească pentru violoncel şi pian.

Muzică pentru pian: în 1951 – Trei piese pentru pian; în 1957 – Toco-Toccatina.

Muzică corală: în 1952 – Mioriţa, poem coral.

Muzică vocală: în 1954 – Patru Madrigale; în 1955 – Gornistul.

Muzică de film: în 1952 – O noapte furtunoasă; în 1956 – Moara cu noroc.

Oratoriile. Prezenţa celor două oratorii bizantine în viaţa muzicală românească a fost minimă în cele patru decenii de dictatură comunistă, cu puţine excepţii: prima audiţie absolută la 21 decembrie 1947, sub bagheta lui Constantin Silvestri şi cu Mircea Basarab, la ediţia a IV-a a Festivalului „George Enescu”. Partiturile, tipărite de Editura Barenreiter Kassel în 1969 în Germania, aveau să primească cele mai mari  elogii în 1970, cu ocazia Crăciunului.

S-a spus despre cele două oratorii că rivalizează cu „Pasiunile” lui Bach. Alăturarea nu este deloc forţată; avem de-a face, în mod sigur, cu valori sensibil egale.

Compozitorul român rezolvă aici marile probleme ce se pun în compoziţia bazată pe cântarea bisericească: problema stilului, a armoniei şi polifoniei modale, precum şi a recitativului. Căci Paul Constantinescu a abordat orchestra, corul şi părţile soliste prin intermediul contrapunctului şi armoniei modale, fără ca totuşi să poată fi socotit un imitator al stilului palestrinian.

El a căutat şi a găsit mijloace proprii de expresie armonică şi contrapunctică, muzica lui fiind astfel punct de plecare pentru legile contrapunctului şi armonie modale aplicate cântării bizantine. Unul din principalele mijloace de expresie în acest gen muzical, recitativul, este încărcat de o tensiune dramaturgică desprinsă din orizontul stilistic al baladei şi doinei, devenind astfel un element nou de limbaj.

„Aleluia” din Oratoriul de Crăciun este foarte apropiat de celebrul Aleluia din „Messiah” de Handel. Cele trei părţi, „Buna Vestire”, „Naşterea”, „Magii”, se impun prin măreţia construcţiei, de la fastul contrapunctului de la începutul primei secţiuni („Bine vesteşte, pământule, bucurie mare”) la introducerea celei de-a doua, la scena pastorală şi până la tulburătorul final „Hristos se naşte, măriţi-L”.

În articolul sintetic dedicat lui Paul Constantinescu în lexiconul „Muzicieni din România”, volumul II, 1999, Viorel Cosma identifică tipul psihologic de artist căruia i se subsumează muzicianul român: „Departe de a fi tipul de creator romantic, Paul Constantinescu s-a impus prin severul autocontrol, exigenţa şi probitatea profesională. Nu puţine partituri de referinţă au cunoscut două-trei refaceri succesive de-a lungul anilor, forma definitivă fiind rodul unei minuţioase elaborări. Adept al exprimării concise, lapidare, Paul Constantinescu a rămas un creator al simplităţii nude, Temele şi motivele sonore ale partiturilor sale dispun de o pregnanţă mozartiană, fiindcă Paul Constantinescu dispune de îndrăzneala simplităţii proprie folclorului românesc.”

 Veronica Anghelescu

 

Bibliografie:

• Tomescu, V. (1967). Paul Constantinescu. Bucureşti: Editura muzicală
• Ionaşcu, S. Paul Constantinescu şi muzica psaltică românească. Bucureşti: Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române
• Hârlav-Maistorovici, S. (2004). Paul Constaninescu. Despre poezia muzicii. Ploieşti: Editura Premier.

Lovitura metafizică a poeziei

“Lovitura fără atingere” de Ioan Marius Lăcraru

Valoarea artistică a poeziei lui Ioan Marius Lăcraru din volumul Lovitura fără atingere, publicat la Editura Sieben Publishing în 2010, se manifestă în spaţiul unei onestităţi directe, năvalnică şi care nu se împiedică de uzanţele rostirilor fluente, practicând o mărturisire bazată pe cutezanţe conotative şi alăturări de cuvinte marcate constant de un parcurs plin de asperităţi, dar profitabil în ceea ce priveşte atingerea directă a scopului propus, fără a apela în exces la spectaculoase verbalisme, insuficiente estetic, unicul scop fiind identificarea unui fond definitoriu constituit într-un miez al adevărului uman aflat într-o deplină originalitate pe cât de perseverentă, pe atât de sensibilă, vanitoasă dar, totodată, şi smerită, tristă dar şi temerară.

Discursul poetic al lui Ioan Marius Lăcraru este  adesea fragmentat atât de rostiri puternice, cât şi de tăceri sugestive care dau substanţă şi însemnătate structurală  trăirii ideale: „despătureşti o filă ruptă dintr-un caiet / pe care stau desenate zăbrele / toate întâmplările tale sunt acolo / mâzgăleli strâmbe şi pestriţe între linii drepte / cum ai venit cum ai trecut pe unde ai fost / bâlciurile nomade plimbările / în trăsuri  cu felinar  şi în / tramvaie cu vopseaua jupuită / pe străzi / astăzi nu mai sunt / cum ţi s-a dat harul copilăriei / cum l-ai păstrat  în derivă mereu / … / nimic nu lipseşte din biletul unsuros / tras de pasărea cu penaj multicolor” (Un glas puternic).

Este evident că logosul artistic al poetului însoţeşte sensul  normal al expresiei poetice aşezate în construcţii lexicale fireşti, în sintagme normate de tradiţie, dar profund sugestive, unde provizoratul, justificările şi convenţiile tipizate nu-şi găsesc locul, fiind respinse de dramatismul  trăirii spirituale a autorului, autor care comunică relaţional  cu cineva ce se află în sine, cu un alter ego aflat  într-o circumstanţă de extremă cerinţă a înţelegerii, un alter ego aflat într-o circumstanţă de extremă cerinţă a înţelegerii, un alter ego obişnuit cu modul de manifestare al celui care îi vorbeşte (poetul), cu felul acestuia de a gândi, de a întreba şi de a căuta, un alter ego care sfârşeşte în a se metamorfoza în exterior, în altcineva multiplicat, care consideră sincer că acela care îi vorbeşte se cuvine să fie perceput cu tot respectul, pentru că exprimă idei interesante, semnificativ fundamental, mai ales în momentele când face eforturi dramatice pentru a se elibera de pasiunea trăirilor viscerale.

Ioan Marius Lăcraru s-a sprijinit temeinic, mai întâi, pe propria sa conştiinţă artistică, şi apoi a îndrăznit, cu seriozitate, să provoace interesul  celor cărora li se adresează, acţionând cu o deosebită  previzibilitate, edificarea reprezentării sale artistice. În accepţia sa poetică, problematica tăcerii, a singurătăţii, a stărilor melancolice, sunt puternic fructificate, în ciuda faptului că poetul neagă, în alcătuirea sa lăuntrică, motivele prioritare şi, departe de a fi bântuit de temperamentul tristeţii, el îşi manifestă cu temeritate încrederea în destinul său poetic. Ioan Marius Lăcraru nu creează lăsându-se condus de ciudăţeniile stimulului haric, ci se apleacă insistent asupra structurării unui teritoriu artistic condiţionat de cerinţele conştiinţei sale poetice, care se străduieşte să fie în stare să dureze în faţa înţelegerii şi valorificării preocupările sale creativ-artistice, care să repercuteze şi să asigure fertilitatea problematicilor luate în atenţie, cât şi treapta de armonizare a acestora cu mijloacele de exprimare şi idealurile sale poetice. De aceea, când, după stăruitoare străduinţe, poetul ajunge să descopere şi să stăpânească proprietăţile  cuvintelor, el le examinează amănunţit, până semnalează în miezul lor adevărurile căutate, după care le aşează pe coordonatele unor conexiuni atât supozabile, cât şi surprinzătoare, cu ajutorul cărora  să poată crea, în teritoriul său artistic, o ambianţă plauzibilă, captivantă.

Această ambianţă, făurită în jurul trăirilor sale existenţiale, se constituie ca principală particularitate a creaţiei poetice a lui Ioan Marius Lăcraru: „erai aici? – întrebam / nu ştiu pe cine – dar era acolo / în voia blândă a lucrurilor uitate / ziduri groase ţigle crăpate / odaie cu lumina veche adunată strat / pe cioburi  faianţă cristale / cosoare de fier şi aramă foale ulcioare // ai fost mereu – spuneam / nu ştiu cui – dar fusese // mi-am amintit cum îl simţeam / în somnul pământului în bunătatea colindelor / în neclintirea vorbitoare a iazului / în zborul efemeridelor fosforescente ale nopţii / în murmurul  cămărilor goale // eşti aici – spunea cineva / nu mai ştiu cine  / nu ştiu cui / era acolo” (În murmurul cămărilor goale).

Verbul din poezia lui Ioan Marius Lăcraru are o mişcare dramatică, severă, care sfidează exprimarea cordială şi nu acceptă, sub nicio formă, „arabescurile” poetizante demonstrative, expresia artistică fiind aşezată pe sensul cel mai direct al scopului în care se află numeroase şi dure conexiuni afective, cât şi o trepidantă  realitate fenomenologică. Şi chiar dacă reprezentările lexicale sunt riguros decise, spaţiul artistic în care acestea se manifestă  este armonios, afectuos şi solidar, în el coexistând, simptomatic, percepţia venită din exterior, cu trăirea existenţială interioară, participativă, care, puse faţă în faţă, găsesc cele mai potrivite mijloace care să fie în stare să etaleze o autentică legitimare a actului de creaţie artistică, în condiţiile unor aspre mişcări conflictuale din zona responsabilităţii spirituale: „capul ţi-l sprijini pe mâini / aşteptare nesfârşită // tu m-ai ştiut? / eu te-am căutat? / pleoapa dezgoleşte mirarea / te-am găsit? // faţă către faţă ne cercetăm / plămadă şi suflare / cine află pe cine acum? / în adevăr cine este?” (Faţă către faţă).

Prin procedeele noastre de sondare a poeziei lui Ioan Marius Lăcraru, mi-am îndreptat atenţia, cu precădere, asupra aspectelor expresive, convingătoare şi durabile ale gândirii autorului, precum şi asupra viabilităţii şi  dinamismului relaţional al poeziei sale, metamorfozată într-o lovitură metafizică dată spiritului interpretativ al cititorului, în favoarea acestuia.

George Irava