The Rest Is Noise – Listening to the Twentieth Century – este semnată de renumitul critic şi muzicolog american Alex Ross, angajat al publicaţiei The New Yorker, unde semnează rubrica de cronică muzicală din anul 1996. The Rest Is Noise a fost publicată în 2007 la Editura Harper Perennial. A ajuns în scurt timp best seller mondial, fiind pentru prima dată în istoria literaturii ştiinţifice când o carte de muzicologie se menţine pentru cinci luni consecutive în topul 5 al vânzărilor.
Titlul face referire la o celebră replică din piesa Hamlet de William Shakespeare, replica rostită de Hamlet înainte de a muri:
Hamlet: Restul e tăcere.
Horatio: O mare inimă se frânge-acum…
Este o replică esenţială pentru înţelegerea titlului lucrării lui Alex Ross, titlu care se traduce prin „Restul e zgomot” şi care constituie paradigma de la care autorul îşi construieşte amplul demers istoric şi teoretic. Ce anume delimitează, nu numai acum, ci în toate timpurile, muzica de zgomot? Ce anume diferenţiază, chiar şi astăzi, literatura de limbajul cotidian sau pictura de asocierile arbitrare de culoare? În ultimă instanţă, muzica acţionează asupra ascultătorului prin intermediul aceloraşi mecanisme de propagare a sunetului ca şi zgomotul. Dar, în secolul XX, afirmă Alex Ross, viaţa muzicală s-a dezintegrat într-o multitudine de culturi şi subculturi, fiecare având propriul canon şi propriul limbaj. Unele genuri s-au bucurat de o mai mare popularitate. Altele, nu. Autorul relatează o binecunoscută întâlnire dintre George Gershwin şi Alban Berg, întâlnire care a avut loc în anul 1928 la Viena; cu această ocazie, Berg organizează un miniconcert pentru vizitatorul său american, în cadrul căruia un cvartet interpretează lucrarea Suita lirică, în şase părţi; apoi, Gershwin este rugat să interpreteze la pian câteva din lucrările proprii. Profund impresionat de audiţia lucrării lui Berg, Gerswhin se întreabă: „Mă întreb dacă mai are rost”. Răspunsul lui Berg a fost prompt: „Domnule Gershwin, muzica e muzică”. Comentând această întâmplare, Alex Ross aduce în discuţie o afirmaţie a lui John Cage din lucrarea Silence: „Ceea ce auzim este, în general, zgomot. Când îl ignorăm, ne deranjează. Când îl ascultăm, îl găsim fascinant”.
Cu aceste relatări preliminare debutează lucrarea lui Alex Ross, dedicată în exclusivitate receptării lucrărilor muzicale contemporane. Autorul constată, la rândul său, acest fapt binecunoscut – marele public cataloghează muzica clasică drept o artă „moartă” şi melomanii sunt foarte surprinşi să constate că încă există compozitori activi. Dar sound-ul muzicii contemporane este departe de a le fi străin, la o analiză mai atentă. Jazz-ul este adesea construit pe baza acordurilor atonale; partiturile filmelor hollywoodiene sunt pline de sunete avangardiste; minimalismul şi-a pus amprenta în muzica pop, rock şi dance, începând cu binecunoscuta formaţie Velvet Underground.
Uneori, muzica se aseamănă zgomotului pentru că este zgomot, sau foarte aproape de zgomot. Alteori, cum se întâmplă, de exemplu, în lucrarea Wozzeck de Alban Berg, muzica este o mixtură de sunete familiare şi ciudate, de consonanţe şi disonanţe. În alte situaţii, spune Alex Ross, „muzica este atât de excepţional de frumoasă, cu acorduri blânde şi linii melodice clar arcuite, ca în Cvartetul pentru sfârşitul timpului de Olivier Messiaen, încât timpul chiar se opreşte cu fiecare interpretare”.
Lucrarea The Rest Is Noise nu analizează numai cazurile anumitor compozitori, ci şi a politicienilor, dictatorilor, patronilor milionari, organizatorilor şi managerilor care au încercat să controleze muzica scrisă. De asemenea, criticul american se referă şi la intelectualii care au încercat să definească şi să conceptualizeze stilurile muzicale nou apărute, la scriitorii, pictorii, dansatorii, producătorii de film care au explorat aceste noi posibilităţi de creaţie alături de compozitori; la publicul care a ascultat, a ignorat, a ovaţionat sau a hulit noile lucrări; la tehnologiile care au modificat pentru totdeauna modul în care muzica este creată şi ascultată; la revoluţiile, războaiele, transformările sociale profunde care au constituit backgroundul istoric al tuturor acestor fapte artistice.
Muzica nu este un limbaj autosuficient, este inseparabil legată de istorie. Secolul XX este hiper-politizat şi hiper-tehnicizat: Bela Bartok îşi scrie cvartetele de coarde inspirat de înregistrările cântecelor folclorice transilvănene. Shostakovich lucrează la Simfonia Leningrad în timp ce oraşul este asediat; John Adams scrie o operă ascultând discursurile lui Richard Nixon şi Mao Zedong. Dar dacă istoria nu poate explica niciodată ce anume este muzica şi cum ar trebui să o înţelegem, muzica însăşi poate să afirme anumite realităţi istorice. Subtitlul cărţii lui Alex Ross, Listening to the Twentieth Century, trebuie interpretat literal, Alex Ross spune povestea secolului XX prin intermediul muzicii.
Partea I (1900-1933) descrie epoca lui Strauss şi Mahler, continuând cu Schoenberg, Debussy şi atonalitatea, cu Stravinsky şi influenţa covârşitoare pe care The Rite of Spring a avut-o asupra gândirii secolului XX, continuă cu prezentarea muzicii americane de la Ives la Duke Ellington, cu aportul lui Jean Sibelius şi cu prezentarea istoriei Berlinului în anii 1920.
Partea a doua (1933-1945) prezintă viaţa muzicală în Rusia lui Stalin şi în Germania lui Hitler.
Partea a treia (1945-2000) descrie muzica în timpul Războiului Rece, avangarda anilor 1950, creaţiile lui Messiaen, Ligeti, avangarda anilor 1960, muzica Rock, minimalismul şi muzica sfârşitului de secol – aceasta din urmă, emblematic, în cadrul subcapitolului intitulat „Catedralele scufundate”.
The Rest Is Noise nu este numai o incursiune în muzica şi istoria secolului XX, ci un prilej de meditaţie profundă asupra capacităţii omului contemporan de a decodifica şi recepta corect orice formă de manifestare artistică.
Veronica Anghelescu
No. 14 plus minus 