Cheia Universală

Cheia Universală

Însemnări pe marginea Festivalului Archaeus

     Joi, 12 noiembrie, 2009. Frig. Frigeam. Mă încălzisem de la atâta mers pe jos. Cale de patru staţii, pe lângă maşini încinse-n van, coagulate-n arterele principale ale… contemporaneităţii. Câte una care găseşte un “capilar” izbăvitor, în care intră-n trombă, cât pe ce să ia pe capotă un trecător. Pe mine, bunăoară. Mă trec toate căldurile. E un nonsens: cum să dea peste tine, astfel, clipa? Să fie din cauză că n-o luam în seamă, că mă gândeam: “uite, încă o juma` de staţie şi ajung la Izvor, o iau la dreapta şi am să mă trezesc tocmai în faţă la Tinerimea Română …” Da, ştiu, am remarcat şi eu: “să mă trezesc”… Oare cum putem recepta prezentul, dacă suntem atât de…”extrapolaţi”? (aşa se cheamă ceea ce facem noi: nenumărate proiecţii în viitor, în altceva, în altfel, în altunde…)

    Dar hai sa receptăm altceva: un concert de muzică contemporană! Oare ce ni se poate întâmpla? Parcăm maşina pe dreapta (oricum stăteam cu orele în acest trafic infernal, de-abia, până se va termina concertul, se vor pune lucrurile în mişcare). Parcăm… ce utopie!

Parcă poţi parca undeva… Tensiune. Hei! Tensiune! La fel ca-n muzică … Hmm! Cum să rezolv această tensiune, eu, compozitorul… vieţii mele? Ah, de-ar fi singura … mă simt de parcă în mine ar fi un întreg ansamblu instrumental de gânduri, de dorinţe, de traiectorii, fiecare cu mersul său melodic, cu efuziunile saltatorii si constrângerile sale, cu afirmaţii şi deziceri… Un gând completează: “şi preziceri” -“Ia loc, i-am răspuns, degrabă, textul acesta este al meu!“ Al meu, este compoziţia MEA! Iată, sunt un compozitor contemporan! “Ia loc”, îmi răspunde, dintr-o lojă a forului meu interior, Maestrul Sorin Lerescu (nu a adăugat nimic, oricum, am priceput, uite-aşa facem noi când ne tamponăm de prezent, în loc să-l RECEPĂTM: ne închipuim lucruri). Măcar am înţeles ceva: noi toţi suntem  “compozitori“, nu însa şi “contemporani“, deoarece nu locuim în chiar clipa pe care o trăim…

     Un pas înainte: dacă am compune nu gândire, nu text, ci MUZICĂ!? Oare, cum ar fi?

Aceşti nervi se pot exprima? Această continuă căutare a sensului unor fapte cotidiene de viaţă, sau abandonul in faţa vreunui înţeles superior, se pot ele exprima? Ba bine ca nu! (ia auzi-i pe-ăştia ce mai claxonează… se exprimă, se exteriorizează, ies pe jumătate pe fereastră, gesticulează, se gratulează reciproc). “Hmm!” – se-aude dintr-o lojă. Da. Ştiu. Totul este o reprezentaţie, totul este o grandioasă punere in scena. Şi parantezele, în care, aparent nu se-ntâmplă mare lucru, îşi au rostul lor: agregările semantice vor intra mântuitor, salvator: Consonanţele. Disonanţele. Consonanţele, diso… ”VERTICALELE, înţelege odată“ (asta nu ştiu de unde a venit, a răsunat pretutindeni, în interior).

     Tac. Ascult (Ansamblul Archaeus, interpretând lucrările Maestrului Petru Stoianov). Intru uşor în atmosferă, mă las purtat… Şi iar se declanşează freamătul gândurilor: mi-amintesc cum am dat haina mea unei colege care aştepta afară, înfrigurată, apropierea orei de începere, bucuria revederii cu ceilalţi studenţi la compoziţie, câteva glume spuse la intrare de nu-mai-stiu-cine… TAC? “Taci?“mă întreabă şi curioasa răsucire a firului muzical, într-un mod care a zgândărit ceva din interior, mai bine zis pe cineva, care cere linişte, o cere prin întreaga sa atitudine, atentă, înţelegătoare…

     Mă prinde muzica şi tăietura exactă a interpreţilor, gestul dirijoral precis, neredundant; îmi place să observ cum, din pagini adesea desfăşurate pe mai multe pupitre, materia sonoră prinde o noua viaţă (aud că unele dintre lucrări sunt, deja la a treia, a patra “re-încarnare”, în această formaţie lucru care se simte;  apreciez comentariul mai mult decât pertinent, aş spune chiar… intim-înţelegător al Doamnei Muzicolog Carmen Stoianov, nimeni alta decât însăşi soţia compozitorului).

     Tăcerea interioară, singura care poate să  deschidă porţile unei perceperi acurate a unui fapt – în cazul de faţă, muzical – nu se instalează însă irevocabil: amănunte precum surâsul ştrengar (aşa îmi pare mie) al fagotistului Şerban Novac, sensibilitatea intensă, aproape feminină, (care, parcă îi face în ciudă bărbii), degajată din ochii albaştri ai violonistului Marius Lăcraru, precizia (aproape de chirurg) cu care Alexandru Matei “punctează”, “taie” si “articulează” segmentele Opusului, mă distrag uşor (dar reversibil) de la substanţa muzicală pură;  privirea vulturească şi răceala felină cu care Ion Nedelciu (clarinet) urmăreşte “ţintele” sonore, – care, împreună, degajă o mare siguranţă (mai ales în lucrarea solo, pentru care a fost aplaudat şi de colegii săi)-, “bun-venitul” de pe chipul calin al lui  Dorin Gliga (la oboi), ştiinţa (care are ceva de transcendent in ea) cu care Rodica Dănceanu ştie să facă farmecele sale feminine să treacă pe un plan secund celui al emisiei sonore – mediate de clapele pe care le acţionează graţios şi ferm, totodată – pe toate astea nu reuşesc să le eludez. Observ însă că mintea mea se apropie (chiar şi cu ocolişuri, în rotocoale din ce în ce mai strânse) de inefabilul muzicii, de carnea ei rarefiată şi invizibilă, ne-lumească. Cei douăzeci şi patru de ani de viaţă ai acestui grup, fac din Archaeus un organism integru, matur,  în stare de a genera emoţii superioare şi  gânduri abstracte; hrana sa este aleasa pe sprânceană: muzica contemporană!

     Concluzionez (în sinea-mi): acestui gen muzical nu trebuie să-i acorzi vreo atenţie/spaimă, ştiu si eu,… exoftalmică! Te prezinţi la întâlnire îmbrăcat elegant (ca la orice întâlnire), fără prejudecăţi, fără aşteptări, ci cu mintea pregătita, aptă de receptare! Aptă de relaţionare. Şi lasă maşina acasă, altminteri nu vei avea linişte, tot gândind la cuantumul amenzii pentru parcarea interzisă… Deci, încearcă să vii singur, neînsoţit (aşa cum faci la o întâlnire în toata regula). Neînsoţit de griji.  Şi nu cu vreo cheie în mână!

     Tac.

                                                Uneori, cântecul…

Uneori, cântecul din mine

stinghereşte dorul de cântec din mine,

uneori ochii mei

îmi stingheresc dorinţa vederii.

Vin spre tine, piatră,

nu cu o cheie in mână;

ieri, când a bătut crivăţul

amestecat cu vulturi

în trupul lui de frig

am zărit poarta ce mi se cuvine mie

şi care m-aşteaptă deschisă.

Mărturisesc, intrând prin ea,

că uneori cuvântul îmi stinghereşte

dorul meu de cuvânt…

 (Nichita Stănescu)

     La sfârşit, îl întreb pe Compozitor, care a avut amabilitatea să ne surâdă şi să ne întindă mâna, dacă nu cumva încearcă să instaureze un monopol asupra lui Nichita (căruia i-a dedicat nenumărate lucrări corale sau instrumentale – una prezentă şi în programul din seara aceasta – Nichita, cel care i-a “prefaţat” lapidar, prin câte o sentinţă de-a sa, compoziţiile, sau i-a împrumutat chiar Logosul său, devenit trup hainelor sonore unitare, pe care nu se simte nici o “cusătură”…) Îmi răspunde că urmează un întreg ciclu muzical căruia poetul îi va fi un înainte-mergător, ne recită din amintire, îl simţim la fel de copilăros şi interiorizat cum este fiecare dintre noi, atunci când vine în contact cu lumea viselor… Râdem cu toţii. La urma urmei – gândesc, de ce să te opreşti din ceva care îţi iese atât de bine? Această asociere noetică a devenit un fel de “signature”. Nu pot decât să respect pe cineva care-l respectă într-atât pe Nichita.

Constantin Nicolau