Când cel evocat este plecat cu mult timp în urmă (se împlinesc, iată, în 2011, două decenii), invoci, de obicei, opera. Faci statistici, conturezi profiluri stilistice, estetice, generaţioniste, cauţi filiaţii etc. Nu insist asupra caracterului oarecum convenţional, „rece”, al unei astfel de rememorări. În ce mă priveşte, m-aş bucura să pot readuce în actualitate imaginea, fie ea şi, inevitabil, subiectivă, a omului.
Să spun, de la bun început, că Liviu Dandara, în pofida discreţiei sale comportamentale, nu era omul pe care să nu-l observi. Nu prea înalt, dar masiv, sau, mai exact, dând senzaţia de masivitate, cu un cap expresiv, sculptural, cu un păr bogat şi rebel ce-mi amintea de unele din portretele lui Beethoven, el avea, prin contrast, o mare fineţe a gesturilor, un desăvârşit calm al demonstraţiilor. Îl secunda, cel mai adesea, un zâmbet, greu de descifrat, ambiguu, puţin ironic, dar niciodată neprietenos.
Moldovean, după locul naşterii şi după negraba vorbei, iuţeala gândului, dar şi a luării deciziilor – îl plasau, mai degrabă, sub matricea spirituală a Vechiului Regat.
Ne-am întâlnit în doi, prima oară, la el acasă. Cămin cald, primitor, generos. Vroia, printre altele, să-mi spună câte ceva despre un ciclu de piese pentru copii, pe care îl prezentasem secţiei Didactice din care făcea parte şi unde, mai târziu, aveam să fim colegi. Mi le-a lăudat, scurt şi concis, cu temperată căldură, apoi, la fel de concis, mi le-a „desfiinţat”. Nu erau nuanţe, lipseau legato-urile, erau şi câteva neglijenţe de redactare… Pe scurt, fără a modifica înălţimile şi ritmul, trebuia să mai lucrez la ele.
Mi-am reamintit episodul acesta, nu pentru că era primul dintr-o suită de întâmplări şi polemici cordiale, ci pentru că, dacă la început critica mi s-a părut a fi excesivă, mai târziu am înţeles sensul acestei fugitive lecţii pe care, poate, şi el o învăţase de la Enescu: detaliile sunt tot la fel de importante ca şi substanţa primă a muzicii.
I-am pus la îndoială şi unele titluri ale pieselor, pe care le găseam, cumva, echivoce. De ce „Sonată pentru un pian singur” – şi nu pentru pian solo? Am realizat, în timp, că era vorba despre un simplu artificiu poetic, pe care l-aş numi transfer; singurătatea, căci despre ea era vorba, aparţinea autorului. Aveam să folosesc şi eu, mai târziu, procedeul, vorbind, într-un poem al meu, despre ochelarii miopi ai lui Schubert.
Simplu, în aparenţă, dar niciodată la îndemână, Liviu Dandara înainta, indiferent de zarva din jur, în felul său – programatic? intuitiv? – nu ştiu, dar, totdeauna, decis. Un perfecţionist la limita de sus (incomod, deci), atât cu el, cât şi cu elevii săi..
A fost un excelent manager al Panoramicului XX, ciclu de concerte pe care el l-a iniţiat. A ştiut să-şi aleagă colaboratori pe măsură: pianiştii Adriana Bera şi Adrian Tomescu, violoniştii Marius Lăcraru şi Ioan Georgescu, şi nu în ultimul rând, pe cea mai apropiată lui, pe fiica lui, Mălina, despre care astăzi, tristă zi, trebuie să vorbesc la timpul trecut. La cel prezent, însă, putem vorbi noi, cei rămaşi, încă, despre tăcerile din piesele lui Liviu Dandara, despre interpretarea de excepţie a „Concertului pentru vioară” de Alban Berg (Mălina Dandara la nici 20 de ani) şi despre încă multe altele, ce vor depăşi, credem noi, pragul neîndurător al timpului.
Valentin Petculescu
Câteva imagini din concert:
No. 14 plus minus 
