Muzicologia românească – The Boogie Man

Interviu cu Valentina Sandu-Dediu

Să zicem că într-o zi vă plimbaţi pe stradă (dumneavoastră, cititorul normal) şi din senin vine cineva să vă întrebe „Ce este muzicologia?”. Atunci, după un moment de derivă, probabil că aţi reuşi să îndrugaţi un răspuns, legând noţiunile de muzică şi de logos între ele, ba poate chiar v-aţi simţi mai comod făcând o analogie cu istoricul de artă. Dar dacă următoarea întrebare ar suna cam aşa: „De ce avem nevoie de muzicologie?”. De data aceasta ne-ar trebui într-adevăr câteva şpagaturi mentale, ca să putem ieşi cu faţa curată din încurcătură. Dar v-aţi alina gândindu-vă că oricare ar fi impresia lăsată, vi s-ar scuza, fiindcă nu sunteţi muzician. Şi, totuşi, chiar dacă sunteţi muzician, cât de clar este rolul muzicologiei în imaginea dumneavoastră despre muzică? Ce înseamnă ea, cât de importantă este dezvoltarea ei, ce putere de promovare are, cum ne poate aduce mai aproape de scena vestică? Cu siguranţă v-aţi gândit într-o oarecare măsură la toate acestea, dar ce-ar fi dacă am căuta răspunsuri şi mai concrete?

Unul dintre oamenii cei mai în măsură pe care i-am putea întreba ar fi Valentina Sandu-Dediu. Rezumarea activităţii ei muzicologice în câteva cuvinte ar fi aproape imposibil de făcut, cu toate acestea, ne-ar pâlpâi luminos în faţa ochilor efortul constant de a aduce muzicologia românească într-un punct cât mai vizibil – o dată aici, în ţară, şi apoi într-un context european.

A.T.: Şi acum, încep cu întrebarea cea mai previzibilă: ce este muzicologia?

V.S.D.: Nu am fost niciodată bună să dau asemenea răspunsuri. Definițiile mă intimidează. Aș încerca, foarte succint, să spun ce este pentru mine muzicologia: un pretext de a îmbina două pasiuni, muzica și literatura.

A.T.: Într-adevăr avem nevoie de muzicologie?

V.S.D.: Mă gândesc dacă să răspund retoric și amar că azi nu mai suntem siguri de ce avem nevoie… Dar să-mi revină optimismul: cine crede că muzicologia este vreo știință elitistă nu se înșeală. Dar nu e doar atât: avem nevoie de oameni bine pregătiți în publicistica muzicală – prin reviste, emisiuni radiofonice și de televiziune -, muzicologi care să aibă competența să vorbească despre muzică și talentul să comunice celorlalți. Avem nevoie de manageri muzicali (și n-ar fi rău ca ei să aibă studii de muzicologie), de profesori…Și cred cu tărie că nu e deloc o dovadă de idealism credința mea în necesitatea cercetării muzicologice. Să investighezi epoci, personalități componistice, să descoperi manuscrise uitate, să analizezi partituri, să încerci să adaptezi muzicii noțiuni din alte arte, din filosofie, sociologie sau din literatură: acestea și multe altele stau în fața muzicologului. Mai departe, el trebuie să-și exerseze talentul literar pentru a transmite și celorlalți – în studii sau volume – ce anume a cercetat.

A.T.: Cât de importantă este sincronizarea cu Occidentul?

V.S.D.: Din punctul meu de vedere – esențială! Poate că generației voastre nu i se pare la fel de importantă cum mi-a apărut mie în anii ‘80, pe când eram elevă și studentă în spatele cortinei de fier. Dar întotdeauna mi-am dorit să fim conectați cu ceea ce se întâmplă în Occident. Cred că avem o onorabilă istoriografie românească (încurajată de mentalitatea naționalistă dinainte de ‘90). Trebuie continuată, este datoria noastră să o facem, dar trebuie să o punem mai mult în legătură cu realitățile exterioare. Cred cu tărie că vei reuși să faci cunoscut un compozitor român

în Occident doar dacă vei vorbi pe limba occidentalilor, adică dacă îl vei compara într-un fel sau altul cu contemporani de acolo. Ar fi multe de spus despre sincronizarea cu Occidentul. Cel mai tare sufăr din cauza lipsei totale de traduceri de cărți despre muzică. Noi toți trebuie să citim în engleză, franceză sau germană ca să fim la curent cu ceea ce se întâmplă în muzica lumii.

A.T.: Aţi fost şi sunteti implicată în numeroase proiecte care caută să construiască o punte de legătură între România şi cadrul internaţional. Mă refer, spre exemplu, la cartea „Muzica românească între 1944-2000” tradusă în limba germană, pentru care aţi luat Premiul Academiei de Ştiinţe din Berlin-Brandenburg, în anul 2008. Sau, în prezent, la coordonarea revistei „Musicology Today”, redactată în trei limbi de circulaţie internaţională. Dar şi în sens invers, încercaţi să aduceţi internaţionalul în muzicologia românească, stabilind paralelisme cu ceea ce se întâmplă în afară, demarând proiecte care au în vedere modelul occidental, şi nu numai. Care este perspectiva lor?

V.S.D.: Din toate convorbirile – profesionale sau prietenești – cu muzicieni vestici îți dai seama de câteva lucruri esențiale: primul ar fi că nu e indicat să te bați cu pumnii în piept, arătând cât ești de neînțeles (deși, implicit, genial) tu, muzician venit dintr-o cultură necunoscută. Mai bine demonstrezi așa ceva în mod subtil și nuanțat, arătând fără ostentație (dacă e cu putință) câte știi din cultura mare a gazdei cu care vorbești. Apoi, atitudinea relaxată și dialogul deschis, critic, în care ideile să curgă în ambele sensuri, fără susceptibilități și orgolii rănite, sunt modele pe care ar trebui să ni le însușim mai des. Adesea, muzica se face la noi cu o anume încrâncenare, cu dorința de a arăta celorlalți că ești mai bun, că iei mereu premiul I la concursuri. Ne lipsește atitudinea occidentalului care face muzică de plăcere și cultivă un anume fair-play. Nu vreau acum să intru în domeniul motivelor și scuzelor, pentru că vom invoca automat latura financiară. E vorba însă de altceva, de o obișnuință (cultivată în secole) a relațiilor civilizate și destinse. Toate acestea sunt câteva fragmente esențiale din ”ghidul” nescris al coordonării unui proiect împreună cu colegi din vest.

A.T.: Atingem un alt punct nevralgic: lipsa materialelor. Suntem puşi des în situaţia în care trebuie să admitem că informarea în legătură cu… un compozitor român din ultima jumătate a secolului 20, spre exemplu, este mai dificilă decât ar părea la prima vedere. Oare de ce sunt atât de puţini muzicieni care se încumetă să cartografieze trecutul apropiat?

V.S.D.: Ca să fiu sinceră, am obosit un pic să tot vorbesc pe acest subiect… Spuneam mai sus că deplâng lipsa traducerilor. E adevărat, pe de altă parte, că nici muzicologia autohtonă nu s-a aplecat suficient asupra perioadei recente. Motive sunt multe, și printre ele nu se numără lipsa de profesionalism! Am avea muzicologi capabili, dar nu există voința politică de a-i aduna în colective pentru a iniția proiecte fundamentale. O enciclopedie a muzicii românești de tipul Grove sau Musik in Geschichte und Gegenwart s-ar putea realiza doar dacă s-ar găsi instituțiile capabile să o finanțeze și să o coordoneze. Proiecte individuale există – cărți, studii, monografii – dar nici acestea nu sunt suficiente. În primul rând, nu avem o editură muzicală care să te motiveze și să facă genul de impresariat necesar unor astfel de lucrări teoretice. Ar mai fi multe de spus…

A.T.: Iar dacă studii care să trateze tematici foarte exacte şi restrânse mai găsim, totuşi sistematizările ample şi sincere sunt rare. Dumneavoastră v-aţi ocupat constant de asamblarea unor imagini generale a unor subiecte precum muzica nouă, modernismul, postmodernismul, manierismul, stilistica şi retorica, istoria secolului 20…, pornind mai mult de la materiale focalizate pe puncte clare, de felul celor pe care le menţionam înainte. Care sunt dificultăţile pe care le întâmpină un teoretician, când face trecerea de la particular la general, la privirea de ansamblu?

V.S.D.: Privirea interdisciplinară e ”dificultatea” principală. Un muzicolog este bine educat la noi să poată folosi uneltele analizei muzicale. Nu poate fi obligat să-și amplifice și să-și diversifice lecturile, dar dacă nu procedează astfel, atunci nici nu va reuși să treacă de o anumită graniță. Nu e ușoară meseria de muzicolog: trebuie să-ți placă să citești mult și orice, eseuri de Andrei Pleșu sau romane de Agatha Christie (eu asta fac, în prezent…).

A.T.: Mă uitam pe datele de apariţie ale cărţilor dumneavoastră şi am văzut că ritmul recent este de o carte la doi ani. În vârtejul acesta, la ce ne-am putea aştepta să citim cam peste doi ani?

V.S.D.: Cred că ritmul acesta e cumva înșelător. Și se datorează într-o oarecare măsură întâmplării. La majoritatea cărților am lucrat între 5 și 10 ani, uneori în paralel, sau cu întreruperi. La mine, ideile au nevoie de timp să se așeze, să se schimbe, să germineze sau să se răzgândească. Urmează o cărticică din seria ”minoră”, o scurtă monografie Robert Schumann, comandă a Editurii Didactice și Pedagogice.

A.T.: Ştiu că sună a clișeu, dar am citit atât de des în interviuri întrebări de felul „care este reţeta pentru a ajunge un bun compozitor, dirijor, muzician etc…”, încât n-aş putea să ocolesc prilejul de a ne amuza puţin cu o astfel de curiozitate. Aşadar, instrucţiunile de „germinare” a muzicologului desăvârşit ar fi…?

V.S.D.: Ca la orice altă meserie: să-ți placă ceea ce faci. Și încă ceva: să nu te aștepți la succesul de public și de renume al unui interpret sau compozitor. Să rămâi liniștit în penumbră, cu încrederea în puterea cuvântului scris despre muzică.

Alice-Ioana Tacu