“Lovitura fără atingere” de Ioan Marius Lăcraru
Valoarea artistică a poeziei lui Ioan Marius Lăcraru din volumul Lovitura fără atingere, publicat la Editura Sieben Publishing în 2010, se manifestă în spaţiul unei onestităţi directe, năvalnică şi care nu se împiedică de uzanţele rostirilor fluente, practicând o mărturisire bazată pe cutezanţe conotative şi alăturări de cuvinte marcate constant de un parcurs plin de asperităţi, dar profitabil în ceea ce priveşte atingerea directă a scopului propus, fără a apela în exces la spectaculoase verbalisme, insuficiente estetic, unicul scop fiind identificarea unui fond definitoriu constituit într-un miez al adevărului uman aflat într-o deplină originalitate pe cât de perseverentă, pe atât de sensibilă, vanitoasă dar, totodată, şi smerită, tristă dar şi temerară.
Discursul poetic al lui Ioan Marius Lăcraru este adesea fragmentat atât de rostiri puternice, cât şi de tăceri sugestive care dau substanţă şi însemnătate structurală trăirii ideale: „despătureşti o filă ruptă dintr-un caiet / pe care stau desenate zăbrele / toate întâmplările tale sunt acolo / mâzgăleli strâmbe şi pestriţe între linii drepte / cum ai venit cum ai trecut pe unde ai fost / bâlciurile nomade plimbările / în trăsuri cu felinar şi în / tramvaie cu vopseaua jupuită / pe străzi / astăzi nu mai sunt / cum ţi s-a dat harul copilăriei / cum l-ai păstrat în derivă mereu / … / nimic nu lipseşte din biletul unsuros / tras de pasărea cu penaj multicolor” (Un glas puternic).
Este evident că logosul artistic al poetului însoţeşte sensul normal al expresiei poetice aşezate în construcţii lexicale fireşti, în sintagme normate de tradiţie, dar profund sugestive, unde provizoratul, justificările şi convenţiile tipizate nu-şi găsesc locul, fiind respinse de dramatismul trăirii spirituale a autorului, autor care comunică relaţional cu cineva ce se află în sine, cu un alter ego aflat într-o circumstanţă de extremă cerinţă a înţelegerii, un alter ego aflat într-o circumstanţă de extremă cerinţă a înţelegerii, un alter ego obişnuit cu modul de manifestare al celui care îi vorbeşte (poetul), cu felul acestuia de a gândi, de a întreba şi de a căuta, un alter ego care sfârşeşte în a se metamorfoza în exterior, în altcineva multiplicat, care consideră sincer că acela care îi vorbeşte se cuvine să fie perceput cu tot respectul, pentru că exprimă idei interesante, semnificativ fundamental, mai ales în momentele când face eforturi dramatice pentru a se elibera de pasiunea trăirilor viscerale.
Ioan Marius Lăcraru s-a sprijinit temeinic, mai întâi, pe propria sa conştiinţă artistică, şi apoi a îndrăznit, cu seriozitate, să provoace interesul celor cărora li se adresează, acţionând cu o deosebită previzibilitate, edificarea reprezentării sale artistice. În accepţia sa poetică, problematica tăcerii, a singurătăţii, a stărilor melancolice, sunt puternic fructificate, în ciuda faptului că poetul neagă, în alcătuirea sa lăuntrică, motivele prioritare şi, departe de a fi bântuit de temperamentul tristeţii, el îşi manifestă cu temeritate încrederea în destinul său poetic. Ioan Marius Lăcraru nu creează lăsându-se condus de ciudăţeniile stimulului haric, ci se apleacă insistent asupra structurării unui teritoriu artistic condiţionat de cerinţele conştiinţei sale poetice, care se străduieşte să fie în stare să dureze în faţa înţelegerii şi valorificării preocupările sale creativ-artistice, care să repercuteze şi să asigure fertilitatea problematicilor luate în atenţie, cât şi treapta de armonizare a acestora cu mijloacele de exprimare şi idealurile sale poetice. De aceea, când, după stăruitoare străduinţe, poetul ajunge să descopere şi să stăpânească proprietăţile cuvintelor, el le examinează amănunţit, până semnalează în miezul lor adevărurile căutate, după care le aşează pe coordonatele unor conexiuni atât supozabile, cât şi surprinzătoare, cu ajutorul cărora să poată crea, în teritoriul său artistic, o ambianţă plauzibilă, captivantă.
Această ambianţă, făurită în jurul trăirilor sale existenţiale, se constituie ca principală particularitate a creaţiei poetice a lui Ioan Marius Lăcraru: „erai aici? – întrebam / nu ştiu pe cine – dar era acolo / în voia blândă a lucrurilor uitate / ziduri groase ţigle crăpate / odaie cu lumina veche adunată strat / pe cioburi faianţă cristale / cosoare de fier şi aramă foale ulcioare // ai fost mereu – spuneam / nu ştiu cui – dar fusese // mi-am amintit cum îl simţeam / în somnul pământului în bunătatea colindelor / în neclintirea vorbitoare a iazului / în zborul efemeridelor fosforescente ale nopţii / în murmurul cămărilor goale // eşti aici – spunea cineva / nu mai ştiu cine / nu ştiu cui / era acolo” (În murmurul cămărilor goale).
Verbul din poezia lui Ioan Marius Lăcraru are o mişcare dramatică, severă, care sfidează exprimarea cordială şi nu acceptă, sub nicio formă, „arabescurile” poetizante demonstrative, expresia artistică fiind aşezată pe sensul cel mai direct al scopului în care se află numeroase şi dure conexiuni afective, cât şi o trepidantă realitate fenomenologică. Şi chiar dacă reprezentările lexicale sunt riguros decise, spaţiul artistic în care acestea se manifestă este armonios, afectuos şi solidar, în el coexistând, simptomatic, percepţia venită din exterior, cu trăirea existenţială interioară, participativă, care, puse faţă în faţă, găsesc cele mai potrivite mijloace care să fie în stare să etaleze o autentică legitimare a actului de creaţie artistică, în condiţiile unor aspre mişcări conflictuale din zona responsabilităţii spirituale: „capul ţi-l sprijini pe mâini / aşteptare nesfârşită // tu m-ai ştiut? / eu te-am căutat? / pleoapa dezgoleşte mirarea / te-am găsit? // faţă către faţă ne cercetăm / plămadă şi suflare / cine află pe cine acum? / în adevăr cine este?” (Faţă către faţă).
Prin procedeele noastre de sondare a poeziei lui Ioan Marius Lăcraru, mi-am îndreptat atenţia, cu precădere, asupra aspectelor expresive, convingătoare şi durabile ale gândirii autorului, precum şi asupra viabilităţii şi dinamismului relaţional al poeziei sale, metamorfozată într-o lovitură metafizică dată spiritului interpretativ al cititorului, în favoarea acestuia.
George Irava
No. 14 plus minus 